Capitolul III – Dovezi ale existentei diavolului

CAPITOLUL III

DOVEZI ALE EXISTENȚEI DIAVOLULUI

Pagina in limba engleza: (Chapter III – Evidence Of Devil Existence)

În una din cărțile rătăcitoare pe care le-am citit după câteva capitole autorul încuraja cititorul că este înțelept că nu a abandonat de citit cartea, îl făcea să se simtă deosebit că are acces la niște informații foarte rare și prețioase. Acest mod de abordare era viclean căci creștea mândria cititorului și avea ca efect citirea întregii cărți plină de înșelăciuni.

Eu personal dragă cititorule nu îți voi spune asemenea lucruri și nu voi încerca să te manipulez dar îți mulțumesc căci încă nu ai renunțat. După ce vei termina de citit această carte care este numai un punct de pornire în ieșirea ta din ”Matrix” vei putea tu personal să verifici ce este scris aici, să te uiți în jurul tău și să vezi este așa sau nu? Pe scurt vei vedea lumea cu alți ochi și vei înțelege ce se întâmplă în lume.

Biblia Ortodoxa este adevarată și deși pare greu de crezut pentru oamenii de azi acesta este adevărul. Și eu mulți ani am zis că sunt om deștept, inginer, cum să cred în prostii și povești scrise în Biblie, cum să cred în prostii ca babele, nu am eu mai multă minte decât ele? Nu este Biblia cel mai bun sistem de control al maselor?  Am rătăcit mai mulți ani căutând adevărul în timp ce acele ”babe” se aflau pe singurul drum bun care reprezintă singurul scop al existenței noastre ca oameni, mântuirea.

Voi aduce dovezi (de fapt nu sunt ale mele ci numai voi prezenta unele dintre ele aici) ale existenței diavolilor care sunt îngeri căzuți și ale conducătorului lor satana (am scris numele lui cu litere mici intenționat pentru că nu merită cinste ci numai dispreț pentru că prin mândrie din cel mai frumos înger din cer a ajuns cea mai întunecată și spurcată creatură, atât de spurcată încât daca unui om viu de i s-ar arăta așa cum îl vor vedea păcătoșii în iad ar muri pe loc.

Și dacă la mulți ne plac extratereștrii din filme, gen ”înălțații din stargate” cei care sunt doar spirit sau energie și dacă tot ne plac supereroii din filme: Spiderman, Superman, IronMan și alții, vreau să vă spun că realitatea depășește cu mult filmele sf și un înger cazut (diavol) este atât de puternic încât:

 

”Însă Diavolul este legat de către Hristos și nu poate lucra răul decât într-o mică măsură. Parintele Paisie îmi spunea: „Cel mai mic dintre demoni are atâta putere încât ar putea distruge într-o clipită întreg pământul, dar nu îngăduie Dumnezeu”. (MIIPP)

 

„Atunci când vorbește la tribuna Karamanlis (locul de unde vorbește președintele grec), spre exemplu, în fața unei mulțimi de zeci de mii de oameni, dacă ar îngădui Dumnezeu să apară Diavolul fie și numai pentru o secundă la acea tribună, ar cădea cu toții morți de frică”. (MIIPP)

 

Cu diavolul nu ai numai două variante, ori te lupți de acum cu el fiind creștin practicant ortodox ori îl vei cunoaște după moarte dar atunci va fi prea târziu. De evitat nu ai cum să îl eviți iar mai devreme sau mai târziu tot îl vei întâlni.

Pentru a putea înțelege mai bine de ce cei mai mulți oameni din ziua de azi nu cred în existența diavolilor și a lui Dumnezeu voi cita de la Parintele Cleopa Ilie cum înșeală diavolul pe om.

 

CUM ÎNSEALĂ DIAVOLUL PE OM

În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa amâne pocainta.

Era un călugăr pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.

S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: „Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstigă cele mai multe suflete pentru împărăția iadului! Care-i meșteșugul lor și metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea bună, pentru a-i face robi păcatului, și a-i duce în iad. Cum câstigă ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?” S-a rugat parintele un an, doi, trei și nu i-a raspuns Dumnezeu.

Într-o noapte, stând el la rugăciune, în puterea nopții fiind, afară era lună ca ziua, aude un glas: „Avva Ilarioane!” „Ce este, Doamne?” „Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tău, fa semnul Sfintei Cruci, ieși din chilie și mergi pâna în poiana din apropiere și, când vei ajunge în poiană, stai lângă un copac, acolo. Dar să nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo și uită-te în mijlocul poienii pâna voi veni”.

El, când a auzit că l-a învățat să se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut că este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus bătrânul, zicând în minte rugăciuni, și a ajuns în poiană. Era liniște mare; nu bătea vântul în noaptea aceea. Numai luna și stelele se vedeau. S-a dus batrânul călugăr lânga un copac și stătea luând aminte.

Deodată, vede că în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împărătesc. Parcă era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut și s-a minunat. Dupa aceea vede că vine satana și se așază pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroană făcută numai din șerpi, și ținea în mână un toiag în chip de balaur.

Când l-a văzut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a așezat pe scaunul acela și a bătut de trei ori din palme. Când a bătut, s-a umplut văzduhul de cete drăcești. Polcuri de draci, mii și milioane. Unii, care pareau să fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stăteau aproape de el. Alții, deasupra pădurii și alții, prin văzduh; cât vedeai, numai cete drăcești.

Când a văzut călugărul atâta amar de iad acolo și atâția diavoli, și-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis „să nu te temi”, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci și stătea atent.

Atunci, după ce s-au adunat cât nisipul mării, în toate parțile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare și a zis:
– V-am adunat în noaptea asta, în miezul nopții aici, că vreau să fac un examen cu voi. Trebuie sa dați un examen greu. Știți voi de ce v-am chemat?
Și a zis unul:
– Stăpâne, nu stim!
– Iată de ce v-am chemat aici. Să iasă la raport fiecare din voi, care știe cel mai bun meștesug de a înșela oamenii și a-i aduce în împărăția mea. Și să-mi arate cum înșeală el lumea și cum îl prostește pe om și-l înșeală de-l aduce la munca cea veșnica și la împărăția noastră. Care-i metoda, care-i meșteșugul vostru, că voi în toată lumea, această treabă aveți, să înșelați sufletele oamenilor? Să vă văd cât de iscusiți sunteți voi în a înșela sufletele oamenilor!

Cel ce mă lovește în gândire, dacă are să-mi spună un sfat cum înșeală lumea așa cum gândesc eu, iată îi voi da să conducă trei minute iadul, îl voi pune împărat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.

Atunci a ieșit unul din mulțime și a zis:
– Să trăiești, întunecimea ta! Am venit să dau raport, cum înșel eu pe oameni!
– Ei, să vedem! – Eu, zice el, îi spun omului așa: „Măi omule, mai du-te la biserică, mai postește, mai roagă-te, mai fă chiar și milostenie, și alte fapte bune. Măi, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâșmă, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca și cu lumea asta sa te mai veselesti!”

Cu această metoda am înșelat pe foarte mulți. Le dau în gând, că alta putere n-am! Din iad altă putere nu ni s-a dat nouă. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai să-i dea în gând omului să facă bine. Noi avem putere numai să-i dăm în gând omului să facă rău. Da ca să-l silim, nu putem, că omul are de sine stăpânirea lui dată de Dumnezeu. Nu putem cu sila să-l facem să păcătuiască; numai dacă-i prost și ne ascultă ce-i dăm în gând.

Și așa am amăgit pe foarte mulți. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciumă. Acolo fiecare se întânește cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o țuică, mai ia un pahar; unul mai ia o țigară, mai vine un lăutar să-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic că a fost dimineața la biserică, căci seara s-a întors de la slujba noastră. Și tot așa fac cu fiecare.

Și a întrebat satana:
– Pe mulți ai înșelat?
– Să traiesti, întunecimea ta, pe mulți!
– Ai înșelat pe cei mai proști decât tine, dar n-ai făcut nici o ispravă.
– De ce, întunecimea ta? – Tu îi spui omului să mai meargă și la biserică, să mai meargă și la cârciumă, să meargă și la petreceri, să se mai roage, pe urmă să meargă la distracții nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica și mie si Lui.

L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregătit sufletește și se duce de câteva ori, dar după o vreme vine îngerul și-i dă în gând: „Măi omule, nu poți umbla pe două cărări; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu”. Și omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasă. „Măi, mă țin de una, că nu este mântuire umblând pe doua cai!”
– Ai pățit așa?
– Am pățit și așa!
– Vezi! Ți-am spus eu că tu ai înșelat pe cei mai proști decât tine. Deci să știi că n-ai raspuns bine.

Și a chemat pe un comandant, de acei mari, un căpitan și i-a zis:
– Ia-l în spate, du-l în adunare și dă-i zece toiege la spinare și să-l trimiți în fundul iadului că-i prost!

L-a bătut, în loc să-i mulțumească! Nu i-a plăcut sfatul lui. Caută altul mai bun.

Iese altul la raport:
– Să traiești, întunecimea ta! Dacă nu te-oi mulțumi eu, altul nu te mulțumește.
– Să te vad, viteazule! Cum te cheama?
– Scărăbuță mă cheamă.
– Cum înșeli tu pe oameni?
– Iată cum, măria ta. Eu îi spun omului asa: Măi omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este muncă veșnică, nu este slavă veșnică, totul este aici în lumea asta! Dacă ai ce mânca și ce bea și ai femei și bani mulși, dacă ai cinste de la oameni, casă și bogății multe, aici este raiul. Și dacă n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
– Și ai înșelat mulți?
– Mulți am înșelat!
– Și tu ai înșelat pe cei mai proști decât tine. Știu eu că ai înșelat, dar pe cei proști, că pe cei ce știu Scripturile nu poți să-i înșeli. Pentru că Scriptura îi spune omului că este Dumnezeu, că este drac, că este înger, este iad, este rai, este muncă veșnica, este pedeapsă pentru pacat, este răsplată pentru fapta bună în ceruri. Scriptura este plină de acest fel de învățături și cei care o citesc, nu te cred pe tine.

Ba și mai mult. Dumnezeu, când l-a sădit pe om a pus în sufletul și trupul lui simțirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui și aceasta este conștiința. Conștiința îl mustră când face rău și-l bucură când face bine. Și glasul conștiinței nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, că-i de natură nevazută.

Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om și, îndată ce a greșit, îl mustră: „De ce ai făcut așa? Poate să nu-l mustre nimeni când face păcatul. Oricând gresește, această lege pusă de Dumnezeu lui Adam întâi, numită și legea firii sau a conștiinței, îl mustră imediat.

Uneori așa de tare îl mustră, dacă este păcatul mare, încât îl dă aproape în deznădejde. Se împlinește atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om și ai subțiat ca pânza de paianjen sufletul său (Psalm 38, 14-15). Adică se subție nădejdea că pânza unui păianjen și, de mare mustrare de cuget, mai că-și pierde nadejdea.

Conștiința, dacă se pătează cu multe păcate, așa de tare îl mustră pe om uneori, că se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza conștiinței nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Conștiința roade, roade ca și cariul în lemn. „De ce ai făcut și de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea păcate?”

Deci, degeaba îi spui tu că nu-i Dumnezeu, căci conștiința îi spune și, după conștiintă, îi spune și Scriptura. Tu zici că-l înveți pe om că nu-i Dumnezeu, că nu-i drac, că nu-i înger, că nu-i iad, că nu-i rai, dar conștiința îi spune că este și Scriptura este plină de mărturii din care se arată că există Dumnezeu, că este înger, este muncă veșnică, este slavă veșnică. Deci și tu – i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înșeală multă lume – ești prost și nu aduci mare aport pentru împărația iadului; nu aduci mare folos!

Așa a pațit și acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a pațit și cel dintâi care se lăuda că a făcut mare isprava. Adică în loc să-l laude, să-l făca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut și cu rușine l-a trimis în fundul iadului, că-i prost și nu știe să înșele pe oameni.

A înșelat, dar a înșelat prea puțin și prea puține suflete a dus la iad! A pațit și acest diavol ca și cel dintâi care învața pe om să meargă și la biserică și la crâșma și să facă și de-ale lui Dumnezeu și de-ale satanei. Deci și acesta a iesit rau.

Și acum dintre cetele dracilor care erau de față a chemat pe altul la raport. Și era o tăcere între polcurile dracilor, că erau milioane de demoni în jurul pădurii și a poienii aceleia, și nu ieșea nici unul, că se temeau că vor pați ce au pațit ceilalti, ca, în loc de laudă, îi bate și îi trimite în fundul iadului.

Satana stătea pe scaun și aștepta să mai iasă vreo unul la raport, zicând:
– Dăca cel ce iese a treia oara, mă lovește în gândire, adică îmi spune un plan de a câștiga suflete pentru împărăția iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe oștiri drăcești și-l voi pune să stea pe scaunul meu de împărat al iadului trei minute.

După ce-a zis satana așa, din polcurile cele nenumărate de draci n-a vrut să mai iasa nimeni, pentru că se temeau să nu pățească ce au pațit ceilalti doi, care au raportat mai înainte și nu i-a plăcut lui.

Totuși după un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rață, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lungă, de nu stiu câti metri în urma. Și când a ieșit, s-a dus înaintea satanei, cum stătea pe scaun acolo în mijlocul poienii, și i-a spus:
– Să trăiești, întunecimea ta! Satana îl întreabă:
– Cum te cheamă?
– Sărsăilă, mă cheamă!
– Ehei, te văd bătrân și grebănos. Mi se pare că știi tu ceva meșteșuguri de a înșela suflete, să le aduci la împărația mea. Sărsăilă a spus:
– Nici întunecimea ta nu știi ce știu eu!
– Să te văd! Mi se pare că ești mare meșter de a câștiga suflete.
– Nici tu nu știi ce știu eu! Eu am un meșteșug, că am îmbătrânit în lupta cu sufletele oamenilor  de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, așa cobor suflete în iad în fiecare zi.
– Și cum ai reușit să aduci atâtea suflete la împarația mea?
– Eu n-am să spun nici ca diavolul cel dintâi, care a ieșit la raport, pentru că se întâmplă cum ai zis întunecimea ta. Omul știe că nu poate sluji la doi domni si îndată îl câștigă îngerul de partea lui. Dar, nici n-am să-i spun omului, ca celălalt prost, că nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru că Scriptura spune că este și Dumnezeu și drac și înger și iad.

Eu atât îi spun omului: „Măi omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este muncă veșnică pentru păcat și slavă veșnică pentru fapta bună, dar mai ai vreme! Ești prost? Chiar de azi începi fapta bună?”

Dacă-i copil îi spun: „Măi băiete, tu de acum ai de trăit! Vine tinerețea, trebuie să te casătorești, trebuie să petreci în lume! Nu cumva să-ți pierzi tinerețea așa degeaba, doar viața trebuie trăită!”

Iar dacă-i tânar îi spun: „După ce te vei căsatori și îti vei face o gospodărie, după aceea ai să începi fapta buna. Acum mănânca, bea, distrează-te, fă toate răutațile, că doar ești tânar. Te va ierta Dumnezeu, că El știe neputința omului. Pentru pocăință mai lasă pe mâine, lasă pe poimâine, lasă pe la anul, mai încolo!”

Îl învăț pe om să amâne pocăința de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! „Ce milostenie vrei să faci acum? Taci din gură! Te pocăiești aproape de moarte! Vrei să postești acum, să-ți cheltuiești sănătatea trupului? Lasă la bătrânețe, că postul este pentru cei bătrâni! Vrei să te rogi? Să pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treabă. Iată, ai să crești copii, ai de făcut casă și zestre la fete, ai de însurat și măritat. Ai atâtea!”

Și-l încurc cu grijile vieții și tot îi spun: „Lasă pe altă dată”. Când vine îngerul și-i spune: „Măi, omule, fă un praznic pentru morți!” Eu îi spun: „Dar ești prost? Acum ai de îmbrăcat copiii, ai de făcut nunta, ai de făcut cutare!” Îngerul vine și-i spune: „Măi, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea și vinerea!” Eu îi spun: „Nu posti că îți pierzi sănătatea! Tu trebuie să muncești, să aduni averi, ai de crescut copii!”

Sau vine îngerul și-i spune: „Măi omule, spovedește-te și lasă păcatul, lasă desfrâul, lasă beția, lasă tutunul, lasă înjurăturile!” „Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, mă va dezlega și gata. Doar cartea spune să te apuce sfârșitul cel bun, dar până atunci poți petrece așa!”

Cu aceasta mă ascultă toți, zice diavolul, și fapta buna tot o amână de azi pe mâine.

Sfânta Scriptură spune altfel. Duhul Sfânt îi trezește pe oameni, zicând: Astăzi de veți auzi glasul Lui, să nu vă învârtoșati inimile voastre (Evrei 37,8). Și cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este conștiința, care-l mustră pentru păcat și-i spune: „Omule, părăsește păcatul! Lasă-te de furat, lasă-te de curvit, lasă-te de înjurat, lasă-te de beție, lasă-te de fumat, lasă-te de lucruri rele, de zavistie, de pizmă, de ceartă”. Dumnezeu îi poruncește azi, iar noi îi spunem lui: „Nu astăzi, ci mâine, poimâine, la bătrânete!”

Și-i zicem așa: „Dă-mi mie ziua de azi și tu ia-o pe cea de mâine!” Și așa, zice, este păcatul la om cum, ai lua un cui mare și cu o bardă începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Dacă-i dai un ciocan, după, trei, cuiul îl poți scoate usor. Dacă-l bați pe jumătate, este mai greu, iar dacă îl bați de tot, trebuie să crapi lemnul!

Așa-i și păcatul! Se bate în fire prin obișnuință. Și dacă omul nu lasă azi păcatul, când este proaspăt, cu cât se învechește, cu atât mai greu se poate dezobișnui de dânsul.

Văzut-ai în aramă rugina verde? Arama dacă o curațai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însă, dacă s-a lăsat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poți spăla cu nimic în lume, numai dacă o topești. Așa-i sufletul când îmbătrânește în păcat. Dacă nu a lăsat azi păcatul, să nu creadă că mâine sau poimâine îl lasă mai usor. Că, pe măsură ce trece vremea, păcatul se învechește, se bate în fire și obiceiul devine o a doua natură; obișnuință se face a doua fire și omul face păcatul vrând-nevrând, și cu mare nevoie se mai dezbara omul de păcat, după ce s-a învechit în el!

Obișnuința, după legile canonice ale Bisericii, este a zecea treaptă a păcatului, că de aici urmează deznadejdea, penultima treaptă. Și când l-am vazut pe om că s-a obișnuit cu păcatul, un an, doi, zece, nu stiu câți, este al meu pentru totdeauna! Și așa reușesc eu să-i înșel, că mii și milioane de oameni amână pocăința de azi pe mâine, și toți se robesc de păcat; căci păcatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde rădăcini și este tot mai greu. Iar când vrea omul să lase păcatul, păcatul se ridică cu mare putere asupra lui: „Ești prost, măi? Cu mine ai trăit! Cum să te lași de mine? Ce mai este? Să traiești cum te învăț eu și cum te-ai obișnuit cu mine!”

Așa, cum ți-am spus mai înainte, am învățat și înșelat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: „Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiți proști să începeți chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!”

Deci, vă spun întunecimea ta, acesta-i sfatul și meșteșugul meu și am o ceată în iad de mii și sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învățat așa, și-i trimit în tot pământul să șoptească omului la ureche: „Omule, pentru fapta bună mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la bătrânețe”. Și am reușit și reușesc. Du-te și vezi în iad câți am pogorât și pogor cu acest sfat!

Atunci satana a zis:
– Bravo! Cel mai bun sfat, să-l înveți pe om să amâne pocaința de azi pe mâine: „Chiar azi vrei să te spovedești? Chiar azi vrei să te împărtășești? Chiar azi vrei să faci milostenie? Nu vezi că n-ai timp? Lasă pe mâine!”

Acum, pentru că m-ai lovit în gândire, îți voi da coroana și toiagul meu, să stapânești trei minute iadul, și toți să învățati de la el acest vicleșug, ca să aduceți cât mai multe suflete în împărația mea, ca să se chinuiască cu noi în vecii vecilor.

Călugărul, dupa ce-a văzut și auzit toate acestea, a văzut pe satana că a bătut de trei ori din palme și ca o scânteie s-a stins în văzduh și n-a mai văzut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Și el a rămas uimit de cele ce a auzit, cum instruiește satana pe ucenicii lui și pe cei fără numar draci în iad, ca să-i învețe pe oameni să amâne pocăința.

Atunci a venit îngerul Domnului și i-a zis:
– Avva Ilarioane!
– Ce este, Doamne?
– De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca să-ți arate cum înșeală dracii pe oameni și cum îi duc în împărația iadului! Iată ai văzut cu ochii tăi și ai auzit cu urechile tale cum!

Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei și scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, să rămână pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest meștesug al satanei. Căci trebuie să știe toată lumea, că cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împărăția iadului, este de a-l învăța pe om să amâne fapta bună de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerețe la bătrânețe, pe patul morții, și așa să-i ducă  pe toți în iad! Amin!

Tu cititorule în care înșelare din cele de mai sus te găsești?

La fel cum fiecare om iși croiește un costum potrivit pentru el la fel și diavolul pentru fiecare om are strategia lui pentru ca să îl ducă în pierzare veșnică.

Pe unii îi convinge că nu există și îi luptă ascuns (le dă în gând să facă toate răutățile).

Pe unii îi convinge să amâne pocăința (plângerea păcatelor)

Pe alții care știu de existența lui îi deviază de la singura credință mântuitoare, cea ortodoxă la tot felul de religii și secte.

Pr. Arsenie Papacioc spunea: diavolul este un dușman desăvârșit, care nu știe să te cruțe

Diavolul ne luptă prin gând. În Patericul Egiptean se spune că diavolul nu poate citi gândurile noastre, de acceea rugăciunea și deciziile majore la care am putea întâmpina opoziție din partea lui trebuie să se facă în gând. Diavolul îi dă în gând omului una, alta și se uită la reacția omului, e ca si un spărgător de seifuri care ascultă zgomotul făcut de cifru pentru a deschide seiful. Așa si diavolul află slăbiciunile omului și le exploatează încercând să domine inima duhovnicească a omului care la bărbați se află la două degete deasupra sânului stâng.

”Avem însă și un vrăjmas extrem de abil, care ne războiește pe ascuns, fără să se deconspire, astfel încat nu percepem existenta lui, spre a ne putea lua măsuri de pază. El se străduiește să creeze confuzie în mintea oamenilor, să-i deturneze către concepții greșite despre viață, despre lume, despre Dumnezeu.

Face toate eforturile pentru ca noi să nu conștientizăm niciodată potențele reale ale firii noastre omenești, anume accederea la viața veșnică și la îndumnezeire prin harul lui Hristos.

În învățătura Sa, Hristos ne-a atras de multe ori atenția asupra acestui vrăjmas. L-a numit Diavol, pentru că strâmbă lucrurile, Satana, pentru că se împotrivește adevărului, ucigaș de oameni, pentru că se bucură de distrugerea omului: el (Diavolul), de la început a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când graiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci mincinos este, și tatăl minciunii (Ioan 8,44).

Așadar, acest ucigaș de oameni, tatăl minciunii, ne luptă pe ascuns – atunci când nu-i cunoaștem existența

– și la arătare – când suntem avizați în privința lui. Puterea lui stă în neatenția și în lenevirea noastră. El nu are asupra noastră o putere reală, ci se străduiește să exploateze neputințele noastre. Hristos l-a zdrobit prin jertfa Sa pe cruce și prin învierea Sa. Diavolul este biruit o dată pentru totdeauna, în ciuda eforturilor sale continue de a lucra răul”. (MIIPP)

Diavolul, vanatorul de suflete

Se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimitea prin sate să spună că a murit.

Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.

În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşază pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului. (http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/)

 

DACĂ NU VEDEM CEVA ÎNSEAMNĂ CĂ NU EXISTĂ ?

Dacă toți oamenii din lume nu ar avea ochi, înseamnă că lumina și culorile nu există?

Dacă toți oamenii din lume nu ar avea urechi, înseamnă că sunetul nu există?

Dacă toți oamenii din lume nu ar avea nas, înseamnă că mirosul nu există?

Dacă toți oamenii din lume nu ar avea limbă, înseamnă că mâncarea nu are gust?

Dacă noi oamenii nu avem un organ al simțurilor cu care să putem vedea lumea nevăzută: diavoli, îngeri, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, Sfinții din cer, nu înseamnă că nu există. Există în patericul egiptean și în viețile sfinților multe mărturisiri ale sfinților care au avut deschiși ochii duhovnicești și vedeau lumea nevăzută. Chiar dacă noi oamenii simpli nu o vedem acum, și în acest moment sunt pe pământ călugări și preoți care o văd. O vom vedea și noi în minutul morții dar vai și jale va fi de cel ce acum nu a crezut și va vedea acum cu ochii lui diavolii.

Șituația în care unii oameni nu cred în existența lui Dumnezeu și a diavolilor este oarecum similară cu această situație extrasă din cartea : Ortodoxia și religia viitorului – Ieromonah Serafim Rose pe care te sfătuiesc să o citești.

Pilda cu cei din zonele calde si cu ghiata.

 

 

 

 

 

LA CĂPĂTÂIUL MURIBUNZILOR

Un mod de a vă convinge de existența diavolilor este de a sta la căpătâiul unor muribunzi (care mor pe pat, nu de moarte năpraznică sau fulgerătoare) atei sau necredincioși în minutul în care își dau ultima suflare căci în acel moment limba lor se leagă și văd diavolii cu ochii lor și atungi se zbat, se îngrozesc, e vai de ei și degeaba cred atunci când văd, căci e târziu (la fel vei păți și tu cel ce citești această carte dacă nu vei fi pregătit pentru moarte și nu vei avea grijă de sufletul tău, devenind un ortodox practicant)

În opoziție poți să stai și la capetele creștinilor ortodocși practicanți care au mers la biserică, s-au spodvedit și împărtățit, cel puțin odată pe an, sau de 4 ori în fiecare din cele 4 posturi, au postit miercurea și vinerea, s-au rugat dimineața și seara, au făcut milostenie, au respectat poruncile și alte fapte bune. Ei vor fi senini la față și vor avea o stare de fericire pentru că vor vedea îngerii. Pentru ei moartea este cum spunea un parinte: nașterea vieții veșnice.

Dacă nu vrei sau nu ai ocazia să stai la capetele muribunzilor, întreabă cunoștințele tale care au stat și vei avea confirmarea celor spuse, eu am primit nu una ci mai multe.

Iată și ce spune Părintele Arsenie Papacioc (Dumnezeu să îl odihnească alături sfinții sai):

Moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia!

”Eu am fost la viața mea la mai multe căpătâi de mortț, stiți că am mai mult de 90 de ani. Țipetele lor, contactul cu altă lume, care se știa și care nu se credea, vederea păcatelor proprii, păcate care nu se puteau repara decât prin întoarcere înapoi. Iar înapoi nu se mai putea veni, pentru că venise moartea să-i ia… V-am mai spus, moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia. Moartea-i o realitate. Și toți muribunzii pe care i-am văzut, doreau să mai trăiască măcar o zi.

Dar să știti că nu într-o zi, într-o clipă poți să faci foarte mult. Repet, dacă nu știi să mori și să înviezi în fiecare zi, dacă nu-ți pui problema mare a vieții tale, nu realizezi nimic important în planul mântuirii. Moartea e o realitate, nu avem ce face. Raiul e o realitate, iadul – o altă realitate. Dacă trăim fără a ne întreba: „Ce-i cu mine față de valorile acestea, față de ceea ce va fi?” – e o mare greșeală. Chiar un sfânt părinte spunea așa: dacă crezi că există Veșnicia și stai nepăsător, meriți să fii închis în casa de nebuni.

Care este pretenția unui băiat nou însurat față de soția lui? „De ce nu te-ai gândit la mine toată ziua?”, nu? Asta este și atitudinea lui Dumnezeu față de om ținând cont de faptul că omul este creația lui. „Eu v-am creat, v-am dat lumina ochilor, inima, glăsuire, Eu vă miluiesc, Eu vă judec, Eu vă fericesc, fără de Mine ești nimic, pot să te iau în fiecare clipă”. E un adevăr, e un adevăr sigur. Dar dacă tu ești nepăsător și aștepti prepelița aia din cer, să știi că nu faci bine.

Omul este o ființă superioară, superioară întregii creații. Când a făcut Dumnezeu Creația a zis și s-a făcut dintr-un cuvânt. Pe om, însă, l-a cioplit, l-a făcut dupa chipul și asemănarea Lui. Chip și asemănare, toata lumea știe, dar nu gândește ce înseamnă chip și asemănare. Putem fi dumnezei după har, superiori îngerilor. Îngerii au o misiune grozavă, pe care o îndeplinesc cu o foarte, foarte mare exactitate. Dar ca structură, ca finalitate, omul este superior îngerilor, omul conduce Universul, de asta S-a făcut Iisus Hristos Fiul Omului, om desăvârșit, cu scopul să ne salveze, să ne trezească.

Iisus ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus putința de a ne îndumnezei dupa har; ne-a dat puterea de a ne lepăda de păcat, de iertare a vrăjmașilor, de a exista ca o entitate mai mare decat oricare alta. Toată creația este minunată, dar anume omul a fost creat cu o mare iubire, iubire care nu știu dacă se poate spune prin cuvinte. Dumnezeu este altceva decat credem noi, este iubirea desăvârșită. El ne-a creat doar pentru El nu și pentru altcineva sau altceva. El ne-a creat ca să fim cu El în vecii vecilor.”

„Vieţile sfinţilor ortodocşi cuprind numeroase istorisiri cu astfel de privelişti cu draci, care se arată la ceasul morţii, de obicei cu scopul de a înfricoşa persoana care moare, şi să o silească să dorească cu dinadinsul mântuirea. Sf. Grigorie, de pildă, în Dialogurile sale, povesteşte despre un oarecare om bogat, care era robul multor patimi: „Cu puţină vreme înainte de a muri, el a văzut duhuri urâcioase stând înaintea lui, ameninţându-l cumplit că-l vor duce în adâncul iadului … Întreaga familie s-a strâns în jurul lui plângând şi tânguindu-se. Cu toate că ei nu puteau să vadă cu adevărat duhurile cele rele şi lovirile lor îngrozitoare, ei puteau să-şi dea seama chiar din povestirile omului bolnav, din tremurăturile trupului şi din gălbejeala feţei aceluia, că duhurile rele se aflau acolo. Din pricina înfricoşării cumplite a acestor privelişti groaznice, el se răsucea în pat de pe o parte pe alta,… Apoi, aproape sfârşit de puteri şi lipsit de orice alinare, a strigat: ’Mai dă-mi vreme pânădimineaţă! Mai ţine-mă măcar până dimineaţă!’ Şi cu aceasta, viaţa lui a fost înşfăcată” (Dialoguri IV, 40, pag. 245-246).” (Serafim Rose – Sufletul După Moarte)

 

La moartea necredinciosilor

1

Necredincioşii când aud clopotele bisericii chemându-i la rugăciune, nu vor să se supună, ei stau acasă cu sufletul gol şi rece şi socotesc că e mai bine în timpul slujbei să doarmă în pat, să bea, să petreacă.  Aşa stau ei nepăsători chiar când clopotele bisericii anunţă plecarea dintre noi a vreunui semen de-al nostru şi nu-şi aduc aminte că mâine vor pleca şi ei. Dar anii trec, vederile îl părăsesc, puterile l-au lăsat şi i se apropie şi lui plecarea la judecata veşnică.

Spuneţi-mi, fraţi şi surori, ce face acest om în ceasul de pe urmă? Mai poate fi el tot nepăsător ca înainte? O, nu, nenorocitul acesta tresare speriat şi caută un sprijin, caută o mângâiere. Dar unde află mângâiere necredinciosul pe patul de moarte? Ce-l va putea mângâia în ceasul înfricoşător al judecăţii? Avere sau bani? Acestea toate-l părăsesc. Doctorii și medicamentele n-au nicio putere, femeia și copiii în zadar îi dau curaj și nu-l pot mângâia, o, bietul suflet necredincios, ce luptă cumplită are în ceasul morții lui. Privește înapoi și viața lui i se înfățișează ca o lungă cale rătăcită, ca un om care s-a suit într-un tren greșit, și fără să întrebe, se trezește la capătul liniei, într-o lume necunoscută. Privește înainte, se uită cu atenție, dar nu vede nicio zare de lumină, nicio scăpare, decât zarea flăcărilor ce-l așteaptă pentru păcatele lui cele multe, nespovedite. Bietul necredincios moare deznădăjduit și nemângâiat, ca un câine rămas fără stăpân și rătăcit aleargă disperat, căutând stăpânul și nu-l găsește. Așa este necredinciosul pe patul morții.

La moartea unui scriitor francez, Victor Hugo, frați creștini, a venit să-l vadă un prieten de-al lui, fiindu-i și coleg de școală; acesta a ajuns la patul lui numai la un ceas după ce i-a ieșit sufletul, dar omul a rămas înmărmurit și foarte surprins, când a văzut pe fața mortului întipărită o expresie de groază și de furie, o figură foarte fioroasă, și a întrebat pe una din slugile lui: „Dar de ce arată așa de disperat ?” Iar sluga i-a răspuns: „Fiindcă stăpânul meu a avut un sfârșit cumplit. Înainte de a-și da sufletul, s-a ridicat în sus speriat, fața i s-a tulburat, îngălbenindu-se și învinețindu-se ca în preajma unei nenorociri, degetele mâinilor s-au răsfirat în deznădejde, apoi a strigat cu grăbire de două ori: Aduceți repede un preot ! Un preot aduceți ! Dar preotul n-a mai avut vreme să vină, și stăpânul meu s-a sfârșit cu groaza aceasta întipărită pe față. Probabil că el vedea ceva în acele clipe grele.” Atunci, prietenul acestui scriitor, care și el era un om învățat, a căzut pe gânduri, și plecând acasă și-a zis: „Eu nu vreau să mor așa ! Eu vreau să mor pregătit, spovedit și împărtășit, îmbisericit. Eu vreau să-mi fac cu mâna mea fapte bune, să merg pe picioarele mele la biserică, să-L slăvesc pe Dumnezeu și să-L rog de iertarea sufletului meu, să mi-l salveze.”

Așa și noi, frați creștini, să nu dorim să murim așa, ci cu pace, senini și mângâiați. Dar ca să plecăm liniștiți și să închidem ochii cu pace, trebuie să ne întărim cu arma credinței strămoșești, să credem cu adevărat în Dumnezeu, să ne aducem aminte de minunile lui Iisus, și să credem că El a fost, este Dumnezeu adevărat, este viu, este printre noi, așa cum L-a recunoscut apostolul Toma necredinciosul, devenind cel mai credincios prin pipăirea rănilor Lui și I-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu !” Și să nu avem credință numai de formă cum zice Sf. Ap. Iacov că și diavolii au credință, ba se și cutremură, însă rămân tot diavoli, nu se schimbă cu nimic, nu se unesc prin fapte bune cu Dumnezeu, nu-și schimbă viața, rămân tot diavoli.

 ierod. Visarion Iugulescu

 

MĂRTURII ALE CELOR CE S-AU ÎNTORS DIN MOARTE

            O ripostă obișnuită și în același timp tragică a celor ce nu cred în existența lui Dumnezeu, a diavolilor și a vieții după moarte este afirmația: sa întors cineva din moarte ca să ne spună ce e dincolo? Să știți ca sau întors ci nu unul ci mulți, iar cei care afirmă acest lucru se iau după vorbele lumii și nu se interesează ei personal.

O experienţă a vămilor din zilele noastre

(extras din: Sufletul După Moarte – Ieromonah Serafim Rose)

Răspunsul obişnuit al unui om „luminat” din vremurile moderne, atunci când a întâlnit vămile după „moartea clinică” (care a durat 36 de ore), poate fi văzut în cartea pomenită mai sus, „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”.

Luându-mă de braţe, îngerii m-au dus în stradă, chiar prin peretele salonului de la spital. Se întunecase deja. Zăpada cădea liniştit în fulgi mari. Vedeam tot ce era în jurul meu dar nu puteam simţi frigul, şi în general diferenţa dintre temperatura din cameră şi cea de afară. Era limpede că aceste lucruri nu mai aveau nici o însemnătate pentru trupul meu care era schimbat. Am început să urcăm repede. Şi din înălţimea la care ne ridicaserăm, cuprinsul se lărgea tot mai mult şi se arăta înaintea ochilor noştri, făcându-se necuprins, aducându-mi înfricoşare, dându-mi seama că eram un nimic în acel pustiu nesfârşit …

Mintea mea nu pricepea atunci ce este timpul, şi nu ştiu cât a durat urcuşul nostru, că la un moment dat am auzit, ca venind de undeva, la început o gălăgie nedesluşită, mai apoi ţipete şi un râs zgomotos al unor fiinţe urâcioase, care se apropiau de noi grabnic.Duhurile rele! – am înţeles îndată şi am socotit aceasta neobişnuit de repede, iuţime ce venea din spaima pe care o trăiam în ceasul acela, pe care nu o mai cunoscusem niciodată, mai înainte. Duhurile rele! O, ce dureros era! Cât de mult aş fi râs din toată inima la toate astea, doar cu puţine zile în urmă! Chiar acum câteva ore, povestirea cuiva ar fi stârnit în mine aceeaşi purtare, nu pentru că acela ar fi văzut duhuri rele cu ochii săi, ci doar pentru că credea în existenţa acelor duhuri ca fiind ceva foarte adevărat! Aşa cum era potrivit pentru un om ’învăţat’ de la sfârşitul sec. al XIX-lea, am socotit că astfel de credinţe erau aplecări nebuneşti, patimi în fiinţa omenească, şi de aceea nici măcar cuvântul nu avea pentru mine semnificaţia vreunui nume, ci a unui termen care definea o noţiune abstractă oarecare. Şi îndată această ’noţiune’ de până acum, mi s-a arătat ca ceva foarte viu! …

Împresurându-ne din toate părţile, cu ţipete şi cu gălăgie mare, duhurile cele rele au cerut să le fiu dat lor. Au încercat să mă apuce şi să mă scoată de la îngeri, dar n-au izbutit să facă asta. În mijlocul urletelor lor de neînchipuit şi la fel de potrivnice auzului, cum era şi priveliştea aceea pentru mine, au ajuns uneori la urechile mele cuvinte şi grăiri de ale lor. ’Este al nostru: s-a lepădat de Dumnezeu’ – au strigat îndată cu toţii, şi ne-au lovit cu o asemenea îndrăzneală că pentru o clipă frica mi-a îngheţat curgerea gândurilor. ’E minciună! Nu este adevărat!’ – am vrut să strig, venindu-mi în sine; dar o aducere aminte binevoitoare mi-a legat limba. Într-un chip necunoscut mie, mi-am amintit îndată de o întâmplare scurtă şi lipsită de însemnătate, care făcea parte dintr-o perioadă îndepărtată a tinereţii mele care, se pare că eu n-aş fi fost în stare cu nici un chip să mi-o amintesc singur.

”Aici autorul istoriseşte o întâmplare din anii de şcoală: Odată, într-o discuţie filosofică, aşa cum obişnuiesc studenţii, unul dintre camarazi şi-a spus părerea: „De ce trebuie să cred? Şi, este imposibil ca Dumnezeu să existe?” La aceasta autorul a răspuns: „Poate că nu există.” Acum, vădit de dracii care-l acuzau, autorul îşi aminteşte: „Această grăire era în deplinul înţeles al cuvântului o ’afirmaţie neîntemeiată’: părerea fără judecată a prietenului meu n-ar fi putut stârni în mine îndoiala cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Nu ascultasem în chip deosebit ce spusese el – şi acum mi-a atras atenţia că această afirmaţie neîntemeiată a mea nu dispăruse fără să lase o urmă în văzduh. A trebuit să mă îndreptăţesc, să mă apăr de acuza care fusese îndreptată împotriva mea, şi în chipul acesta, cele ce sunt spuse în Noul Testament s-au adeverit: Cu adevărat trebuie să dăm socoteală pentru toate cuvintele noastre nesocotite, dacă nu prin voia lui Dumnezeu, care vede ascunzişurile din inima omului, atunci prin mânia vrăjmaşului mântuirii. Acuza aceasta a fost de bună seamă, mărturia cea mai temeinică pe care au adus-o duhurile cele rele spre pierzarea mea. Acelea păreau să prindă puteri noi pentru a mă lovi, şi acum s-au îndreptat spre noi cu strigăte mânioase, împiedicându-ne să mergem mai departe.

Mi-am amintit o rugăciune şi am început să mă rog, chemând în ajutor pe sfinţii ai căror nume le cunoşteam şi care îmi veneau în minte. Dar aceasta nu i-a înfricoşat pe vrăjmaşii mei. Creştin numai cu numele, sărman neştiutor, se pare că pentru prima oară în viaţa mea, mi-am adus aminte de cea care este numită Mijlocitoarea creştinilor. Şi este limpede că strigarea mea a fost atât de aprinsă, atunci când sufletul meu era cuprins de spaimă, căci, numai ce mi-am amintit şi am rostit numele ei, când, deodată, s-a ivit o ceaţă albă între noi şi duhuri, care, îndată a început să cuprindă laolaltă mulţimea cea urâcioasă a duhurilor rele. Ceaţa le-a ascuns de la ochii mei mai înainte ca ele să fugă dinaintea feţei noastre. Vorbirea lor gălăgioasă s-a mai auzit multă vreme, dar cu cât auzirea lor scădea treptat, mi-am putut da seama că urmărirea cea cumplită fusese dată uitării.”

Marele război dintre credincioși și necredincioși

  (extras din: Sufletul După Moarte – Ieromonah Serafim Rose)

de Photios Kontoglou

În Marea Luni a Paştelui, târziu după miezul nopţii, înainte de a merge la culcare, am ieşit în grădiniţa din spatele casei. Cerul era întunecat şi acoperit cu stele. Mi se părea că îl văd pentru prima oară, şi de acolo de sus se lăsa în jos o rostire de psalmi îndepărtată. Buzele mele murmurau în şoaptă: „Slavă Ţie Doamne Dumnezeul nostru, mă închin înaintea picioarelor Tale.”

Un om sfânt mi-a spus odinioară că în vremea acestor ceasuri, cerurile sunt deschise. Aerul înălţa mireasma florilor şi plantelor pe care le sădisem. „Cerul şi pământul sunt slava lui Dumnezeu.”Aş fi putut foarte bine să rămân acolo singur până s-ar fi crăpat de ziuă. Mă simţeam ca şi cum n-aş fi avut trup şi nici o legătură cu pământul. Dar temându-mă că lipsind din casă, ai mei s-ar fi tulburat, m-am întors şi m-am aşezat în pat. Nu mă cuprinsese bine somnul. Nu-mi dau seama dacă eram treaz sau adormisem, când, pe neaşteptate, s-a arătat înaintea mea un om necunoscut. Era palid ca un mort. Parcă avea ochii deschişi şi se uita la mine cu frică. Avea faţa ca o mască, era ca de ceară. Pielea îi era lucioasă, de un galben închis, şi era foarte întinsă pe capul său mort, cu toate cavităţile lui. Era ca şi cum sufla foarte greu. Ţinea într-o mână un fel de obiect, dar nu am putut să-mi dau seama ce era; cu cealaltă mână se ţinea de piept ca şi cum ar fi avut o suferinţă. Această făptură m-a umplut de frică. M-am uitat la el şi el s-a uitat la mine fără să vorbească, ca şi cum ar fi aşteptat să-l recunosc, aşa schimbat cum era. Şi un glas mi-a spus: „Este cutare!” Şi l-am recunoscut de îndată. Apoi a deschis gura şi a suspinat. Glasul său venea din depărtare; se ridica ca dintr-un puţ adânc. Era în mare chinuire şi îmi părea rău pentru el. Mâinile, picioarele, ochii – toate arătau că suferea. Nu mai puteam să rabd şi am încercat să-l ajut, dar mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc. A început să geamă într-un asemenea chip care m-a făcut să îngheţ. Apoi mi-a zis: „Nu am venit aici din voia mea; am fost trimis. Tremur fără încetare. Am ameţit. Roagă-te lui Dumnezeu să mă miluiască. Vreau să mor dar nu pot.

Doamne! Toate cele câte mi-ai spus mai înainte sunt adevărate. Îţi aduci aminte cum, cu câteva zile înainte de moartea mea, ai venit să mă vezi şi mi-ai vorbit de religie? Mai erau doi prieteni cu mine, necredincioşi ca şi mine. Tu vorbeai iar ei îşi băteau joc. Când ai plecat, au spus: ‘Ce păcat! Este inteligent şi crede lucruri prosteşti pe care le cred femeile bătrâne!’ Cu alte prilejuri, ţi-am spus: ‘Dragă Photios, pune bani deoparte, ca să nu mori sărac. Uită-te la bogăţiile mele, şi tot mai multe îmi doresc.’ Atunci mi-ai spus: ‘Ai semnat vreun contract cu moartea ca să trăieşti câţi ani doreşti şi să te bucuri de o bătrâneţe fericită?’ Iar eu am răspuns: ‘Vei vedea cât de mult o să trăiesc! Acum am 75 de ani. Voi trăi peste o sută. Copiii mei nu-şi doresc nimic. Fiul meu câştigă o mulţime de bani iar pe fiica mea am căsătorit-o cu un etiopian bogat. Nevasta mea şi cu mine avem mai mulţi bani decât avem nevoie. Eu nu sunt ca tine, care ascultă ce spun preoţii: <Sfârşit creştinesc vieţii noastre …> şi celelalte. Ce ai de câştigat de la un sfârşit creştinesc? Mai bine un buzunar plin şi nici o grijă …. Să faci milostenii? De ce a făcut săraci Dumnezeul vostru atât de milostiv? De ce trebuie să-i hrănesc eu? Şi ca să ajungi la rai, ţi se cere să-i hrăneşti pe trândavi! Vrei să vorbeşti despre rai? Ştii că eu sunt fiu de preot şi cunosc toate şiretlicurile astea. Că cei care nu au minte deloc îi cred, este foarte bine, dar tu care ai minte, ai apucat pe o cale greşită. Dacă vei continua să trăieşti ca până acum, vei muri înaintea mea şi vei răspunde pentru cei pe care i-ai călăuzit greşit. Ca medic îţi spun sigur că voi trăi o sută zece ani ….’”

După ce a zis toate astea, a început să se sucească ca şi cum ar fi fost pe jar. Îl auzeam cum gemea: „Vai! Vai! Of! Of!” A tăcut o clipă după care a continuat: „Am spus astea şi după câteva zile am murit! Am murit şi am pierdut bătălia! Ce neorânduială, ce greşeală! Fiind pierdut, m-am dus la fundul prăpastiei. Cât am mai suferit până acum, ce chinuire! Toate cele câte mi-ai spus sunt adevărate. Ai câştigat războiul! Când mă aflam în lumea în care eşti tu acum, eram intelectual, eram medic. Învăţasem cum să vorbesc şi cum să mă fac ascultat, să-mi bat joc de religie, să vorbesc despre cele ce se simt cu simţurile. Şi acum văd că toate cele câte le numeam poveşti, mituri – sunt adevărate. Chinul pe care îl trăiesc acum -ăsta este adevărul, ăsta este viermele cel neadormit, asta este scrâşnirea dinţilor.” După ce a vorbit aşa, s-a făcut nevăzut. Încă mai auzeam gemetele lui, care treptat s-au pierdut. Începuse să mă cuprindă somnul când am simţit atingându-mă o mână rece ca de gheaţă. Am deschis ochii şi l-am văzut din nou înaintea mea. De data asta avea trupul mai scârbos şi mai pipernicit. Se făcuse ca un copil mic, cu un cap mare de om bătrân, şi dădea din cap.

– Îndată se va crăpa de ziuă şi cei care m-au trimis vor veni să mă caute!

– Cine sunt aceia?

A spus nişte cuvinte de neînţeles pe care nu le-am putut desluşi. Apoi a adăugat: „În locul în care mă aflu mai sunt mulţi care, de asemenea, îşi bat joc de tine şi de credinţa ta. Acum pricep ei că salturile lor spirituale nu au trecut dincolo de cimitir. Mai sunt şi cei cărora le-ai făcut bine, cât şi cei care teau defăimat. Cu cât îi ierţi mai mult pe aceştia, cu atât te urâsc mai mult. Omul este rău. În loc să se bucure, bunătatea îl face mai înverşunat, căci îl face să simtă că este biruit. Starea acestora din urmă este mai rea decât a mea. Ei nu pot pleca din temniţa lor întunecoasă ca să vină la tine aşa cum am făcut eu. Ei sunt aspru chinuiţi, biciuiţi cu biciul dragostei lui Dumnezeu, aşa cum a spus un sfânt. Lumea este cu totul altceva decât ceea ce credem noi! Mintea noastră ne arată altceva. Acum pricepem că mintea noastră era proastă, convorbirile noastre erau răutăcioase, bucuriile noastre erau minciuni şi înşelări. Voi, cei care Îl purtaţi pe Dumnezeu în inimile voastre, al Cărui Cuvânt este Adevărul, singurul Adevăr – voi aţi câştigat marele război dintre credincioşi şi necredincioşi. Eu am pierdut acest război. Tremur, suspin, şi nu-mi aflu odihna. Într-adevăr nu există nici o căinţă în iad. Vai de cei care umblă aşa cum umblam eu pe vremea când eram pe pământ. Fiinţa noastră era beată şi îşi bătea joc de cei care credeau în Dumnezeu şi în viaţa veşnică; aproape toată lumea ne lăuda. Aceia vă socoteau pe voi nişte nebuni, nişte tâmpiţi. Şi cu cât voi răbdaţi cum ne băteam joc de voi, cu atât mânia noastră sporea. Acum văd eu cât de mult v-a îndurerat purtarea oamenilor răi. Cum aţi putut îndura cu atâta răbdare săgeţile otrăvitoare, care porneau de pe buzele noastre şi care vă socoteau făţarnici, batjocoritori de Dumnezeu şi înşelători de oameni. Dacă aceşti oameni răi, care încă se mai află pe pământ ar vedea unde sălăşluiesc eu, numai dacă s-ar afla în locul meu, ar tremura pentru toate cele câte le fac.

Aş vrea să vin în faţa lor şi să le spun să-şi schimbe calea vieţii, dar nu mi se îngăduie să fac asta, tot aşa cum omul cel bogat nu a avut nici o îngăduinţă când i-a cerut lui Avraam să-l trimită pe săracul Lazăr. Lazăr nu a fost trimis, aşa încât cei care păcătuiesc sunt vrednici de osândă, iar cei care au mers pe cărările Domnului sunt vrednici de mântuire.„Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine e drept să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22, 11).Cu aceste cuvinte s-a făcut nevăzut.

Nota editorului englez: În capitolul II al cărţii (Sufletul după moarte) am vorbit despre învăţătura Fericitului Augustin, potrivit căreia, în chip obişnuit, numai sfinţilor le este dat să ia legătura cu cei vii, pe când cei păcătoşi sunt legaţi în iad şi nu pot ieşi. Totuşi, se întâmplă, ca în situaţia de faţă, că Dumnezeu îngăduie unui suflet din iad să se arate celor vii pentru un scop oarecare. Nişte arătări din acestea sunt redate în cartea Taine veşnice de dincolo de mormânt. După cum scrie Fericitul Augustin: „Morţii nu au de la ei nici o putere de a se amesteca în problemele celor vii” („Purtarea de grijă pentru morţi”, cap. 16, Sufletul după moarte), şi se arată celor vii numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Totuşi, este foarte adevărat că asemenea arătări sunt foarte rare, şi cele mai multe dintre arătările „morţilor”, care vin prin mediumuri, sunt lucrarea dracilor care se prefac în morţi.

 

O întoarcere din moarte în Grecia contemporană

  (extras din: Sufletul După Moarte – Ieromonah Serafim Rose)

de Arhimandrit Ciprian

Stareţ al Mânăstirii Sfinţilor Ciprian şi Iustina, Fili, Grecia Vă trimit alăturat o istorisire a unei persoane pe care o cunosc, care a murit şi s-a întors la viaţă, pe care socotesc că o veţi găsi interesantă, ca pildă pentru seria de articole a sfinţiei voastre.

Cu vreo patru ani în urmă, am primit un telefon ca să mergem cu Sfânta Împărtăşanie la o doamnă în vârstă, o văduvă, care vieţuia într-o suburbie a Atenei. Ea ţinea calendarul vechi şi fiind ţintuită la pat, nu putea merge la biserică. Deşi în chip obişnuit, noi nu săvârşim asemenea slujbe în afara mânăstirii şi îndrumăm credincioşii către preotul de parohie, totuşi, cu prilejul acela, eu am simţit anume că trebuie să merg, şi pregătind Sfintele Daruri, le-am scos din mânăstire. Am găsit-o pe bătrâna doamnă zăcând bolnavă într-o cameră mică şi sărăcăcioasă. Neavând nici un fel de mijloace proprii de întreţinere, o îngrijeau nişte vecini, care îi mai aduceau de mâncare şi celelalte lucruri trebuincioase. Am aşezat Sfintele Daruri şi am întrebat-o dacă avea ceva pe suflet ca să se spovedească. Ea a răspuns: „Nu, nu am nimic pe conştiinţă din aceşti ultimi ani ca să nu fi mărturisit deja, dar există un păcat mare săvârşit cu mulţi ani în urmă, pe care aş vrea să-l mărturisesc, cu toate că l-am mărturisit la mulţi preoţi.” Eu i-am răspuns că dacă îl mărturisise deja, nu mai trebuia să-l spovedească din nou. Dar ea a stăruit şi iată ce mi-a spus: Când era tânără şi de-abia căsătorită, cu vreo 35 de ani în urmă, rămăsese însărcinată într-o vreme când familia ei o ducea foarte greu cu banii. Ceilalţi din familie stăruiau să facă avort, dar ea se împotrivea cu tărie. Totuşi, din pricina ameninţărilor mamei soacre, dar împotriva voinţei ei, a fost nevoită să primească. Fiind un lucru în afara legii, îngrijirea medicală nu a fost bună şi aceasta i-a pricinuit o infecţie gravă, şi în câteva zile a murit, fără să se poată spovedi. În clipa morţii, care a avut loc seara, ea a simţit că sufletul ei iese din trup, în acelaşi chip în care se povesteşte de obicei. Sufletul ei a rămas în apropiere şi a privit cum i se spăla trupul, cum a fost îmbrăcată şi aşezată în sicriu. Dimineaţă a urmat procesiunea până la biserică şi a văzut cum i se pune sicriul în dric pentru a fi dus la cimitir. Sufletul parcă plutea la o mică înălţime deasupra trupului.Deodată s-au ivit pe cale doi „diaconi”, după cum i-a descris ea, în stihare şi orare albe strălucitoare. Unul dintre ei citea un zapis de hârtie. Când maşina s-a apropiat, el a făcut semn cu mâna şi maşina s-a oprit. Şoferul a ieşit să vadă ce se întâmplase cu motorul, şi între timp îngerii au început să vorbească. Cel care ţinea zapisul, care avea însemnate toate păcatele ei, şi-a ridicat privirea de pe zapis şi a zis: „Din păcate, ea are scris în zapisul ei un păcat foarte greu, şi este legată de iad, căci nu l-a măsturisit.” „Da”, a zis celălalt, „dar este păcat să primească osânda, căci ea nu a vrut să-l facă, ci a fost silită de cei din familia ei.” „Foarte bine”, a răspuns cel dintâi, „singurul lucru care se poate face, este să fie trimisă înapoi ca să-şi poată mărturisi păcatul şi să se căiască pentru el.” Cu aceste cuvinte, s-a simţit trasă înapoi în trupul ei, pentru care simţea în clipa aceea o scârbă şi o silă de nepovestit. După o clipă de la întoarcerea în trup, a bătut în sicriu, căci era închis.  Se poate închipui ce a urmat.După ce am auzit povestea ei, am aşternut-o pe hârtie pe scurt. I-am dat Sfânta Împărtăşanie şi am plecat, dând slavă lui Dumnezeu, Care mi-a îngăduit să aud aceasta. Fiind o problemă de spovedanie, nu vă pot spune numele ei, dar vă pot spune că mai trăieşte. Dacă socotiţi că este de folos, eu îngădui să se publice.

Împortanța Spovedaniei

 (Învierea moartei în drum spre cimitir)

  (extras din: Ne vorbește Părintele Cleopa, vol 12)

            ”În comuna Ceahlău, județul Neamț, satul Izvorul Muntelui, am fost vara asta acolo, la una Maria Olaru cu Părintele Vartolomeu. Ea este o femeie care mereu vine cu lume aici și m-a trimis părintele stareț să-i fac o aghiasmă în casă. A venit cu mașina și ne-a luat de aici, cu primarul orașului Bicaz, unul Sandu, și tot el ne-a adus înapoi . Mare evlavie avea ea, să aibă un preot călugăr să-i facă o aghiasmă.

Ea-i de la barajul Bicazului, în jurul muntelui, numai mergi în dreapta spre Ceahlău. Care ați fost pe acolo știți: Izvorul alb, Izvorul Muntelui …

Acolo în satul acela, că-i împrăștiat tot prin păduri și prin poieni, el coboară din vârful Ceahlăului, era o fată cu oile. Păstea și ea oile – că fetele de la munte știu săși mulgă oile, să le tundă, să le pască, că dacă se ocupă cu creșterea oilor!

Un cioban de acolo, fără frica lui Dumnezeu, tot sa împrietenit cu ea, tot, până a înșelat-o și a batjocorit-o. Ea dacă ar fi spus unui duhovnic , dacă s-ar fi spovedit și ar fi făcut canon, ar fi știut ce să facă, dar diavolul când îl dă pe om în păcat, niciodată nu-I sapă o groapă mai mică, că zice acolo la Psaltire: Adânc pe adânc cheamă. Adică un pacat mare care te duce spre iad, la adânc, te duce în altul, mai adânc, cum este deznădejdea. Ea a rămas gravidă. Si tot s-a păzit, ca să nu știe părinții. Tot o vedea tată-său și mamă-sa supărata tare, că numai pe ea o aveau și nu știau ce-i cu dânsa.  Tot o ăntrebau: ”Marie, ce-I cu tine?”, dar nu pricepeau.

Ea când a născut copilul s-a dus la o stână acolo în pădure, unde avea oile, a născut acolo, a luat copilul și l-a dat în Bistrița. Și pe urmă a spus că-I bolnavă, că nu știu ce, și nu i-au dat de capăt părinții că ea a născut acolo. Dar numai ea știa ce-i în sufletul ei.

Acum nu era nimic păcatul că ea a căzut, că avea un copil, era un înger dacă îl năștea, dar a pus-o diavolul să facă și ucidere, să ucidă copilul.

Dar mare evlavie avea fata asta la Maica Domnului : citea zeci de acatiste, Paraclise, rugăciuni; și înainte și acum! Și ea plângea totdeauna și se ruga la Maica Domnului s-o ierte de păcatul acesta. Se ducea la mărturisire, postea toate posturile, mergea la biserică, dar acest păcat nu-l spunea. Îi era rușine, că era păcat greu. Și satana n-o lăsa, că știa că printr-un singur păcat se duce în iad. Cu un păcat de moarte, nu auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat nu poate intra în Împărăția Cerurilor. Deci nu putea să se ducă niciodată în cer cu această crimă asupra ei.

Și Bunul Dumnezeu, Care vrea mântuirea omului, a rânduit că s-a îmbolnăvit de cancer, după vreo câțiva ani. Au adus tată-său  și mamă-sa preotul, a mărturisit-o, i-a făcut Sfântul Maslu, ea s-a mărturisit, dar acel păcat tot n-a vrut să-l spună. Dar atâta plângea și se ruga la Maica Domnului, și când era bolnavă. Ea a văzut că de acum moare.

Ea lua Acatistierul din casă și-l citea tot și tot timpul plângea și zicea : ”Maica Domnului nu mă lăsa, ajută-mă!” Venea mamă-sa și o întreba:

–          Dragul mamei, dar te-ai mărturisit mărturisit?

–          M-am mărturisit, mamă.

–          Dar de ce plângi așa?

–          Plâng că am durere mare ! dar ea nu spunea .

Și n-o lăsa vrăjmașul să spună păcatul acesta. Ori, pentru un păcat nemărturisit te duci în iad. Ferească Dumnezeu! Nu poate – cum zice Apostolul Pavel – stricăciunea pe nestricăciune să moștenească.

Ce s-a întîmplat? După multă suferință, a mai venit preotul, a mai mărturisit-o, sa împărtășit, dar tot n-a spus păcatul acesa greu. Vezi ce face diavolul ? Dar cui îi spui ? Doar preotul nu-i o mână de pământ ca și tine? Doar îi spui lui Dumnezeu sub epitrahilul preotului. Preotul are doar putere să te lege și să te dezlege! Doar nu-I altceva ! Este tot de țărână ca și tine . Nu ți-a pus Dumnezeu duhovnic un înger, care să nu știe ce înseamnă greșală și păcat pe lume.

Dar ea sa temut să spună. Preotul a bănuit și i-a spus lui mamă-sa și lui tată-său:

–          Are ceva pe sufletul ei și nu poate spune !

Preotul, ca duhovnic bătrân, cunoștea că ea are o stare sufltească neliniștită.

–          Nu știu ce-o fi având, dar, zice, o văd plângând și tot se roagă la Maica Domnului !

Și a murit. Când a murit, a venit preotul imediat să-i citească stâlpii,trisanghionul, veșnica pomenire, a îmbrăcat-o de moarte, a pus-o în sicriu. A trecut o zi, a trecut două, a treia zi înmormântarea. A venit atâta lume. Cred că avea neamuri multe și era o zi frumoasă în ziua aceea.

Când o duceau la groapă, capacul îl aducea unul, crucea altul, a văzut cineva că a scuturat din cap o dată în sicriu.

–          Măi, mi s-a părut mie că moarta aceea a mișcat capul.

Și când colo, a mai scuturat odată capul.

–          Vai de mine, a înviat Maria ! că Maria o chema.

Si după aceea numai ce-o o vede că se ridică așa, în șezut în sicriu, cum duceau aceia sicriul pe sus. S-au speriat toți. Au lăsat jos sicriul. Groază mare ! ” A înviat moarta ! ”

Preotul era înainte cu epitrahilul și cu Molitfelnicul și dascălii cântau Sfinte Dumnezeule. Ai văzut cum cântă la înmormântare. Și ea a strigat din sicriu, dar oamenii s-au depărtat, căci se temeau și se minunau tare, că era ceva neobișnuit. Zice:

–          Nu vă temeți! Preotul să vină la mine! Preotul. Părintele să vină la mine!

Preotul a venit:

–          Părinte, părinte. Am înviat că am un păcat greu nemărturisit !

Auzi ! Preotul:

–          De unde vii tu ? Spune la oameni !

Oamenii s-au dus tot mai încolo oleacă. Și ea zice:

–          Părinte, pune epitrafirul pe capul meu să-ți spun !

Și a spus:

–          Mă duceam în iad pentru un păcat mare nemărturisit! Când am murit, acum când ați pornit voi la groapă, m-au luat și mă împingeau diavolii, zice, și mă mușcau cu dinții. Erau ca balaurii, ca leii și ziceau: ” Hai încoace că ești a noastră! Ai plâns tu și te-ai rugat și ai postit, dar degeaba, că ai un păcat nemărturisit”.

–          M-au dus la o prăpastie, n-am mai văzut pe lumea asta atâta adâncime și se auzeau acolo țipete și vaiete și curgea un râu de foc clocotind, din care se auzeau mii și mii de glasuri. Și când m-au dus pe malul prăpastiei, au zis: ” Acum s-o aruncăm aici ! ”Și eu am întrebat : ” Ce este aici ? ” ”Aici este gura iadului și te înghite și pe tine, cum a înghițit atâtea milioane și miliarde de suflete”. Eu atunci am strigat la Maica Domnului: ”Maica Domnului, nu mă lăsa! Că de acum, dacă mă duc, nu mai pot să mă rog ție”.

Când am strigat: ”Maica Domnului, nu mă lăsa!” a apărut Maica Domnului ca un fulger și dracii au fugit și m-au lăsat pe mal. Și strigau: ” Doamnă, n-are dreptate ! E a noastră. Uite, zice, Domnul a dat-o în mâna noastră pentru că are un păcat greu nemărturisit”. ”Nu-i a voastră, este a mea ! Că toată viața m-a rugat pe mine și s-a rugat mie. Și acum a strigat la mine și am venit”. ”Da, dar nu poate merge la împărăția cerurilor, că nu-i mărturisită !” ”Lasă, că o învii eu, că păcatele făcute pe pământ, tot pe mământ trebuie să le spovedească”, a zis Maica Domnului.

A venit Maica Domnului și mi-a făcut o cruce și a zis: ”Ei, scoala-te de acum și cheamă preotul, că trupul tău merge la înmormântare și spovedește-te la preot, că ce dezleagă preotul pe pământ, este dezlegat și în cer, cum spune Evanghelia”.

Și s-a mărturisit la preot. Și atunci a spus:

–          Spune la lumea asta – care era adunată la înmormântare să se adune aici.

Și s-a adunat toată lumea . Și au întrebat pe părinte:

–          Părinte, dar ce vorbești cu ea ?

–          S-a mărturisit. Dar uite, mi-a dat voie să vă spun ceva. A avut un păcat greu nemărturisit și ea a avut mare evlavie la Maica Domnului și Maica Domnului a înviat-o din morți, să spună păcatul și să fie dezlegată pe pământ, ca să nu se ducă în iad.

Și au întrebat-o și pe ea:

–          Cum este acolo? Ce-ai văzut trei zile?

–          Ei, ce-am văzut! Ai văzut cum este la primărie? Că acolo este scris și când s-a născut omul, că notarul face asta, și când a murit și câtă lume este în sat, și care-i dator la primărie și câți copii are și cum îi cheamă. Așa am ajuns la niște tribunale, unde mii de suflete care mureau pe pământ, veneau și dădeau socoteală. Și era scris acolo tot ce-a făcut omul. ”Tu ești cutare. Tu așa ai făcut bine, așa ai făcut rău, așa ești …” , toate, toate. Aveau registre. Totul este înregistrat acolo. Și cei mai mulți merg la rău, că mor nemărturisiți și nepocăiți. Și eu trebuia să mă duc în iad, dacă nu era Maica Domnului. Maica Domnului atâta putere are, că m-a înviat să vin să-mi spun păcatul, ca să fiu dezlegată de preot pe pământ.

Să aveți mare credință în puterea preoției, că acest dar l-a dat Dumnezeu ca să se poată mântui lumea, ca preotul să poată lega și dezlega păcatele lumii. Să știți un lucru: Tot ce dezleagă preotul pe pământ, este dezlegat și în cer. Oricum, siliți-vă să vă faceți mărturisirea cât mai curat ! Eu,  păcătoasa , pentru un păcat, dacă nu era Maica Domnului, mă duceam în muncile iadului pentru vecii vecilor, dar prin mijlocirea Maicii Domnului am înviat și mi-am mărturisit păcatele. Să țineți cu mare putere la Biserică și la darul preoției, pentru că prin preoți se poate mântui toată lumea!

Zicând aceasta, a spus: ” Iertați-mă și mergeți mai departe!” Și numai s-a culcat înapoi în sicriu. Și atunci au îngropat-o. Este scrisă această minune în Istorioare duhovnicești. Spune și anul și locul.

Iată minuni mari în timpul acesta ale Maicii Domnului. Dar cine poate spune minunile Maicii Domnului, că nimeni nu poate spune, pentru că sunt în tot pământul și lucrează cu fiecare suflet. De aceea vă rog, vorbind despre Maica Domnului, să aveți toți în casă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria. Să vă siliți cât amai mult șă lăudați pe Dumnezeu și pe urmă, după Dumnezeu, pe Maica Domnului și apoi sfinții lui Dumnezeu! Amin.

Soldatul Taxiot

Despre vămi ne vorbește încă și această istorisire despre un ostaș, pe nume Taxiot, care a înviat din morți, pe care o aflăm în Viețile sfinților, luna martie, ziua 28: ,În Cartagina, cetatea Africii, în vremea patriciului Nichita, a fost un oarecare bărbat, cu numele Taxiot, cu rânduiala de ostaș, și acela iși petrecerea viata sa în mari păcate. Și fiindcă mulți mureau în Cartagina din pricina ciumei, a venit și Taxiot în frică și în simțire și s-a pocăit de păcatele sale și, ieșind din cetate cu femeia lui, s-au așezat într-un sat, la liniște. Iar nu după multe zile, din lucrarea zavistiei diavolului, a căzut în desfrânare cu femeia unui gospodar din acel sat. Și nu la multa vreme după aceea, l-a lovit ciuma și a murit. Și era o mănăstire, ca la o stadie departe de satul acela. Și alergând acolo, femeia lui Taxiot a rugat pe monahi ca, venind, să ia trupul mortului și să-l ingroape în biserică. Deci l-au îngropat pe el întru al treilea ceas din zi. Iar cand a fost ceasul al noulea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: „Miluiți-mă, miluiți-mă!” Și apropiindu-se de mormânt și auzind glasul celui îngropat, degrabă l-au dezgropat pe el și, aflându-l viu, au înmărmurit de spaimă. Și l-au întrebat pe el, voind să știe ce i s-a întâmplat lui și cum a înviat. Iar acela, neputând vorbi de multa plângere și tânguire, îi ruga pe dânșii să-l ducă pe el la robul lui Dumnezeu Tarasie, episcopul, și-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile l-a tot silit pe el să-i spună ce a văzut acolo, și acela, a patra zi, a putut grăi.

Deci, cu multe lacrimi, a spus acestea: „Când eram pe moarte, am văzut înaintea mea niște arapi a căror vedere era foarte înfricoșătoare. Și văzându-i pe ei, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte frumoși, și sufletul meu a sărit în mâinile lor. Și îndată, ca zburând, ne suiam de la pământ în văzduh, spre înălțime, și am întâlnit vămile cele ce străjuiesc suirile și opresc toate sufletele omenești. Și la fiecare vamă, pentru câte un alt păcat,  osebit ești întrebat: la una, pentru minciună, la alta, pentru ceartă, iar la alta, pentru mândrie. Și fiecare păcat iși are întrebătorii săi în văzduh. Și am văzut eu într-un mic cufăraș, ținut de îngeri, toate lucrurile mele cele bune, și îngerii luau din acelea și cumpăneau lucrurile mele rele, și așa am trecut vămile. Iar când ne-am apropiat de porțile cerești, am sosit la vama desfrânaților, m-au oprit acolo pe mine străjerii și-mi scoteau toate faptele mele trupești de desfrâu, precum le-am făcut din tinerețe și până acum. Și au zis îngerii cei ce mă duceau pe mine: Toate păcatele trupești, pe care le-a făcut în cetate, i le-a iertat lui Dumnezeu, de vreme ce s-a pocăit (spovedit) de acelea. Dar potrivnicii mei au răspuns și au zis: După ieșirea din cetate, în satul acela unde s-a dus, s-a desfrânat cu femeia gospodarului. Și auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun ca să mă răscumpere de păcatul acela și, lăsându-mă, s-au dus.

Deci, apucându-mă pe mine viclenele duhuri, m-au bătut și, desfăcându-se pământul, m-au pogorît, fiind purtat prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpaturi strâmte și rău-mirositoare, până la cele mai de jos temnițe ale iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate în întunericul cel veșnic […] Și am fost închis cu dânșii și eu în locurile acelea întunecoase și întru strâmtorare m-au pus și plângeam și mă tânguiam cu amar, ținut fiind de la al treilea ceas până la al noulea.

Dupa aceea, am văzut puțină strălucire și pe cei doi îngeri, ce veniseră acolo, și am început a-i ruga pe dânșii să mă scoată pe mine din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc (sensul este de a plânge pacatele iar nu a trece la pocăiți, fapt ce reprezinta pacat împotriva Duhului Sfânt și pierzare veșnică în iad) înaintea lui Dumnezeu. Și mi-au zis mie îngerii: În deșert te rogi, pentru că nu iese nimeni de aici înainte de învierea tuturor. Iar eu mult cerând și rugându-mă și făgăduind că mă voi pocăi, a grăit un înger către celălalt: Te pui chezaș pentru dânsul, că se va pocăi, precum făgăduiește, din toată inima? Și a zis celălalt: Mă pun chezaș. Și am văzut cum i-a dat lui chezașul mâna. Atunci, apucându-mă pe mine, m-au scos de acolo, pe pământ, și m-au pus în mormânt, lângă trupul meu. Și mi-au zis mie: Intră de unde te-ai despărțit. Și am văzut eu sufleteasca mea fire strălucind ca un mărgăritar, iar trupul cel mort era ca niște tina rău-mirositoare și neagră și mă îngretoșam să intru în el. Și mi-au zis mie îngerii: Nu se cade altfel să te pocăiești, fără numai cu trupul cu care ai greșit. Iar eu mă rugam, că n-aș mai fi intrat în trup. Deci îngerii mi-au grăit: Intră, ca de nu iarăși te vom duce pe tine acolo de unde te-am luat. Atunci am intrat și am inviat și am început a striga: Miluiți-mă!” Acestea ni le-au povestit părinții cei vrednici de crezare, spre învățătura și mântuire”.

 

Descoperire făcută de Îngerul Domnului Sfântului Macarie

(extras din: Sfântul Ioan Iacob Românul, Hozevitul – Din Ierihon Către Sion, Trecerea de la pământ la cer)

Cuvânt foarte folositor

Sfântul Macarie mergând odată prin pustie, l-a ajuns din urmă Îngerul Domnului, zicând către bătrân: “Blagosloveşte, Părinte Sfinte”.

Iar bătrânul gândind că e un călugăr din pustie, întorcându-se către dânsul, a zis: “Dumnezeu să te ierte, fiule”. Călătorind puţină distanţă, se uita la faţa şi la chipul monahului cu mirare. “Te văd, fiule, şi mă mir cum de eşti la faţă şi la chip aşa împodobit; căci în lume n-am văzut această frumuseţe la oameni şi gândesc că nu eşti om şi de aceea te jur în numele Dumnezeului Cerului să-mi spui adevărul”. Atunci Îngerul a făcut închinăciune monahului şi a zis: “Blagosloveşte părinte. După cum mă vezi nu sunt om, ci Înger şi am venit să te învăţ tainele pe care nu le ştii şi doreşti să le înveţi. Deci întreabă-mă ce voeşti şi eu îţi voi răspunde”. Atunci, bătrânul a făcut metanie îngerului zicând: “Mulţumesc Ţie, Doamne, că mi-ai trimis conducător ca să mă înveţe acelea pe care nu le ştiu, căci doresc să învăţ tainele cele neştiute şi negrăite”. Atunci, răspunzând Îngerul, a zis: “Deci întreabă-mă, Sfinte Părinte”. “Spune-mi, Sfinte Îngere, dacă se cunosc între dânşii oamenii cei adormiţi care au trecut din această viaţă în lumea veşniciei”. “Ascultă, Sfinte Părinte, după cum în această lume oamenii dorm până dimineaţa şi se scoală şi pe cei de ieri îi cunosc şi se felicitează şi vorbesc şi stând de multe ori împreună se bucură şi întreabă unul de altul, tot aşa este şi în lumea cealaltă, se cunosc şi se bucură împreună şi vorbesc unul cu altul, după cum se află cineva în piaţă şi acolo vede boieri şi săraci şi întreabă cine este acesta şi cine este acela, şi aşa învaţă acelea de care n-a ştiut niciodată. Într-acest chip se face şi acolo pentru cei drepţi, iar cei păcătoşi şi de asta se lipsesc”.

Atunci zice bătrânul: “Te rog spune-mi şi acestea, după despărţirea sufletului de trup ce se face, şi de ce se face pomenirea morţilor?”. Şi răspunzând Îngerul, zice: “Ascultă, Sfinte Părinte, după despărţirea sufletului de trup, îl iau Sfinţii Îngeri după trei zile, şi se suie la cer ca să se închine Domnului Nostru Iisus Hristos. De la pământ până la cer se află o scară şi la fiecare treaptă, este o ceată de diavoli la care le zice vameşi, şi-l întâmpină pe acel suflet duhurile cele necurate, şi aduc o carte scrisă de dânşii Îngerilor, acestea zicând: În cutare zi la atâtea ale lunii cutare, a făcut acest suflet aceasta, a furat, a curvit, a preacurvit, a făcut malahie, a spus minciuni, a sfătuit pe cineva de lucru rău, şi orice alt rău a făcut, toate le arată Îngerilor.

Atunci arată şi Îngerii orice bine a făcut acel suflet, milostenii, rugăciuni, a plătit liturghii, post, şi orice altă faptă bună a făcut. Şi le pun în cumpănă (cântar) Îngerii şi diavolii şi dacă atârnă ceva mai mult faptele cele bune îl iau Îngerii îndată şi se suie la altă treaptă, iar diavolii scrâşnesc din dinţi ca nişte câini sălbatici şi se silesc să răpească necăjitul suflet din mâinile Îngerilor, iar sufletul fiind cuprins de frică şi cutremur caută cum să se ascundă în sânul Îngerilor şi se face mare întrebare şi mare tulburare până când îl scapă din mâinile acelor diavoli. Şi iarăşi se suie la altă treaptă şi acolo găsesc altă vamă mai puternică şi mai sălbatică. Şi aici se face iarăşi multă cercetare şi tulburare mare şi nepovestită, cine să ia acel suflet necăjit. Şi strigă diavolii, mustrând acel suflet, făcându-i mare frică, şi zicând: unde te duci? Nu eşti tu acela care ai curvit şi ai spurcat sfântul Botez, nu eşti tu acela care ai spurcat chipul cel Îngeresc? Acum unde vrei să te duci? Întoarce-te înapoi, întoarce-te în cele de dedesupt, întoarce-te în iadul cel întunecos, întoarce-te în focul cel mai dinafară, întoarce-te la viermele cel neadormit. Şi dacă acel suflet este osândit, îl întorc viclenii diavoli întru cele mai de jos ale pământului, în loc întunecos şi cu multe chinuri, şi vai acelui suflet, şi vai de ceasul în care s-a născut acel om. Şi cine poate povesti, Sfinte Părinte, nevoia aceea care o au sufletele cele osândite ale locului acela. Iar dacă se găseşte sufletul curat şi fără de păcat, se suie la cer cu atâta bucurie şi îl întâmpină Îngerii cu lumini şi tămâieri şi îl sărută şi îl duc la Stăpânescul tron şi se închină Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Şi atunci vede cetele Sf. Apostoli, ale Sf. Mucenici, a Sf. Părinţi, cele nouă cete ale Sf. Îngeri, luminaţia cea negrăită, şi aude melodia cea Îngerească şi frumuseţea cea negrăită şi nepovestită.

Despre pomenirile morţilor ascultă, Sfinte Părinte: până la trei zile nu se suie sufletul spre închinare, iar cele trei zile se fac ca un dar trimis Domnului pentru acel suflet. Şi după ce se închină îl întorc Sf. Îngeri pe pământ şi îi arată locurile pe unde a petrecut această viaţă. Şi îi aduc aminte de faptele lui cele rele şi de cele bune: aici ai furat, acolo ai curvit, aici ai clevetit, acolo ai făcut malahie, aici ai făcut omor, acolo ai jurat strâmb, aici ai făcut nedreptate, acolo ai înjurat, aici ai dat cu dobândă, acolo te-ai îmbătat, aici te-ai sfădit, acolo ai smintit. Pe urmă îi arată cele bune: aici ai făcut milostenie, acolo ai postit, aici te-ai pocăit, acolo ai făcut liturghii, aici paraclis, acolo priveghere, aici rugăciuni, acolo ai făcut metanii, aici stare de toată noaptea, acolo înfrânare. Şi aşa îi arată până la a noua zi. Şi în ziua aceea se suie iarăşi la închinare ca a treia zi. Iar pomenirile se trimit ca o aducere aminte, ca un dar pentru suflet Domnului ca să-l primească cu ochi milostivi. Şi pe toate astea scrie: “ai ceva de folos”, pentru că mult folosesc sufletului milosteniile şi liturghiile şi pomenirile (parastase), căci acestea pot scăpa sufletul de la munci.

După a doua închinare, iar îl aduc Îngerii în lume arătându-i Raiul, Grădina cu măslini, sânul lui Avraam, corturile şi odihna drepţilor. Şi când vede bucuria aceea nespusă, se mângâie, se bucură şi se roagă Îngerilor ca să-l aşeze şi pe el cu drepţii. Pe urmă îi arată şi muncile celor păcătoşi şi zicând: acesta este răul cel de foc, acesta e viermele cel neadormit, acesta este întunericul cel mai din afară şi acesta cel mai dinăuntru, aceasta este scrâşnirea dinţilor, şi, după cum urmează, toate muncile păcătoşilor. Nu este, sfinte Părinte, mai chinuitoare muncă şi mai înfricoşată ca a curvarului şi a hoţului, şi mai cu seamă a monahului şi călugăriţei celor preacurvari, a preotului şi a preotesei curvari.

După ce i-a arătat şi a văzut acestea toate îl aduc iarăşi la închinare la 40 de zile, şi de aceea se fac pomenirile morţilor, pentru că la 40 de zile se ia hotărâre de a merge sufletul unde voieşte Dumnezeu, după lucrurile şi faptele care le-a făcut în lumea asta. Şi îl aşează până la învierea morţilor, ca să învieze cu trupul şi să dobândească după lucrurile lui”.

Atunci suspinând bătrânul şi plângând cu amar, zice: “Vai de ziua în care s-a născut omul acela”. Îi zice Îngerul: “Aşa, cinstite Părinte, pentru cel păcătos, iar pentru cel drept fericită e ziua în care s-a născut”. Atunci zice bătrânul: “Te rog spune-mi dacă păcătoşii au vreo mângâiere sau un sfârşit muncile lor?” Şi răspunzând, Îngerul a zis: “Nu, Sfinte Părinte, nici împărăţia drepţilor nu are sfârşit, nici munca celor păcătoşi. Dacă ar lua cineva la o mie de ani un bob de nisip din mare în altă parte, ar avea nădejdea că s-ar termina vreodată. Dar munca păcătoşilor nu are niciodată sfârşit”. Zice bătrânul: ‘Te rog spune-mi şi aceasta. Care din sfinţi sunt mai milostivi către om, ca să se roage necăjitul om către dânşii?”. Şi răspunzând, Îngerul zice: “Toţi sfinţii sunt milostivi către oameni şi făcători de bine. Dar voi oamenii sunteţi nerecunoscători şi nemulţumitori; îi faceţi de se mânie pe voi. Că şi Sfinţii Îngeri au mare compătimire către oameni, că pentru mântuirea oamenilor, au văzut şi ei cele prea minunate ale lui Dumnezeu. Dar mai cu seamă Doamna noastră şi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu are milă mai mult de neamul omenesc. Sfinte Părinte, neamul omenesc trebuie necontenit să aibă numele ei în gura lor, dar diavolul i-a înşelat şi ei nemulţumitori şi nevrednici s-au făcut. Numai pentru rugăciunile şi mijlocirea ei se află lumea până astăzi. Au dispreţuit oamenii pe Dumnezeu şi pe sfinţi. Şi i-a dispreţuit şi Dumnezeu cu sfinţii pe ei”.

Iarăşi zice bătrânul: “Spune-mi, Sfinte Îngere, care păcat este mai mare decât toate păcatele?”. Şi răspunzând Îngerul zice: “Orice păcat, cinstite Părinte, desparte pe om de Dumnezeu, dar pomenirea de rău şi hula (înjurăturile) sunt mai presus de toate păcatele, că şi singure pot să arunce pe om în iadul cel întunecos, în cele mai de dedesupt ale pământului şi mării”.

Şi iarăşi zice bătrânul: “Care păcat mai mult decât toate Îl urăşte Dumnezeu?”. Şi zice Îngerul: “Slava deşartă, că aceasta singură a pierdut toată lumea, că pentru slava deşartă Adam cel întâi zidit a fost izgonit din Rai. Din pricina ei cel mai mare al diavolilor şi-a găsit pierzarea. Din pricina ei Fariseul şi-a pierdut osteneala, căci când omul va cade în această patimă, greu se mai poate ridica”.

Atunci, zice bătrânul: “Care dintre oameni se osândesc mai mult ca alţii?”. Zice Îngerul: “Ţi-am spus că curvarul şi hulitorul de cele sfinte, dar îţi spun ţie şi aceasta, că dedesuptul tuturor muncilor se află muncă grea şi înfricoşată, care se cheamă afania (nevăzută). Acolo se muncesc preoţii cei curvari şi călugării şi călugăriţele care curvesc. Pentru că, cinstite Părinte, ceata Îngerilor care a căzut din Cer, are să se reînnoiască din preoţii cei buni şi din călugări şi la mare cinste vor fi. Iar călugării cei vicleni şi păcătoşi la mare necinste şi muncă se vor trimite, ca şi preoţii care calcă dumnezeieştile porunci. Şi cei cari se fac cu daruri şi acei care nu împlinesc slujba lor pentru grijile lumii acesteia. Că numai pentru o slujbă au să dea seamă înaintea lui Dumnezeu. Iar despre preoţii cei beţivi ce să spun şi ce să grăiesc? Vai de ei că înfricoşată muncă îi aşteaptă”.

Atunci zice bătrânul: “Te rog, spune-mi şi aceasta, cei cari defaimă sfânta Duminică au vreo odihnă acolo?”. Şi răspunzând, Îngerul zice: “Vai de ei, bătrânule, că înfricoşată muncă îi aşteaptă, căci cei care defaimă Sf. Duminică pe Domnul defaimă, şi Domnul îi va defăima pe ei, că ziua Duminicii Domnul este. Şi cine cinsteşte Duminica pe Domnul cinsteşte. Şi iarăşi cine cinsteşte ziua pomenirii Sfinţilor şi sărbătoreşte întru pomenirea Sfinţilor are mult ajutor de la dânşii, că au mare îndrăzneală către Dumnezeu, şi orice vor cere le va dărui Domnul. Dar oamenii au lepădat frica lui Dumnezeu de la dânşii şi nici pe Dumnezeu n-au prieten, nici pe careva dintre sfinţi. Ci s-au lipit numai de lucrurile lumii acesteia pierzătoare şi stricătoare şi va fi vai de ei. Cunoaşte, Bătrânule cinstite, că fiecare om, preot, monah sau mirean simplu care nu cinsteşte sfânta Duminică, faţa lui Dumnezeu nu o va vedea, nici nu va avea nădejde de mântuire. Acum, cinstite Bătrân, ce mai voieşti întreabă-mă, că e vremea să mă sui la ceruri ca să fiu înaintea Domnului meu”.

Atunci, suspinând Bătrânul şi amar plângând, a zis: “Vai de mine, iată robul cel bun al Domnului meu, Înger fiind fără de trup şi fără de păcat, se grăbeşte să slavoslovească pe Dumnezeu. Iar noi cei pământeşti şi păcătoşi nu ne grijim, ci defăimăm mântuirea noastră. Te rog, spune-mi ce rugăciune se potriveşte monahului?” Şi i-a zis lui: “dacă omul este cu ştiinţă de carte, să zică Psalmii lui David (Psaltirea) sau Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune e cea mai puternică şi cea mai uşoară de zis. Căci mulţi din cei cu ştiinţă de carte au părăsit pe toate şi numai această rugăciune zicând s-au mântuit. Căci această rugăciune pot s-o zică şi tinerii şi bătrânii, şi bărbaţii şi femeile, şi monahii şi monahiile, şi cei învăţaţi şi cei fără ştiinţă de carte, şi cei isteţi şi cei simpli. Cine vrea să se mântuiască, aceasta să zică şi ziua şi noaptea, şi în casă şi pe drum, şi stând şi mergând; de călătoreşte ori lucrează aceasta să zică cu dorinţă şi cu râvnă. E de-ajuns pentru toţi cei care voiesc să se mântuiască”.

Şi iarăşi zice bătrânul: “Pentru că ai venit să mă înveţi pe mine, păcătosul, mă rog spune-mi şi aceasta. Dacă se găseşte cineva om păcătos şi învaţă pe altul şi îl scapă din păcate şi-i arată calea cu fapte bune, are vreo plată?”. Îi zice lui Îngerul: “Oricine învaţă pe altul şi îl scoate din păcate şi-i arată lui calea cu fapte bune, s-a mântuit pe el însuşi şi sufletul aceluia l-a scos de la munci. Tot aşa e şi cel care învaţă pe cineva rău, nu numai acela se pierde dar şi sufletul lui îl dă în mâinile diavolului. Deci nu este mai mare păcat decât a îndemna pe cineva la lucru rău”.

Aceasta zicând Îngerul plecând capul către Bătrân, i-a zis: “Binecuvântează, Sfinte Părinte, şi mă iartă”. Atunci, căzând bătrânul în genunchi s-a închinat, zicând: “Mergi în pace, şi stând în faţa Sfintei Treimi, roagă-te pentru mine!” Şi depărtându-se Îngerul s-a suit la ceruri, iar Sf. Macarie mulţumind lui Dumnezeu s-a dus la chilia lui şi le-a povestit toate la un oarecare frate împreună vieţuitor în pustie, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeuîn vecii vecilor. Amin.”

Poate vei crede că cele de mai sus sunt povesti, dar nu sunt nici pe departe ci sunt la fel de adevarate precum am scrie noi azi pe o hârtie ce am făcut în ziua de ieri.

Sunt multe mărturii ale celor ce s-au întors din moarte, așadar cine spune că nu crede, că nu s-a întors nimeni de dincolo de moarte să povestească greșește amar și zice și el că așa zice lumea dar el poate nu a citit în viața lui o carte până la capăt.

Aproape toată înformația ce o avem și ce știm noi despre lume e din școală și de la televizor, dar școala conține o programă impusă de Ministerul Învățământului și ministerul învățământului are în frunte politicieni, și politicienii din frunte sunt slugi masonice. La fel și cu televiziunile, toate sunt controlate de masonerie. Dacă vă uitați cu atenție la televizor o să observați că de câte ori au ocazia lovesc cu toată puterea în Biserica Ortodoxă, pentru că este singurul dușman care încurcă planul masonilor de a instaura Noua Ordine Mondială în frunte cu conducătorul unic antihrist.

Cine este mai de crezare ? , un scriitor sau politician sau prezentator tv care execută ordinele primite căci altfel își pierde postul și favorurile și bogățiile și  care minte la orice pas sau un călugăr foarte sporit duhovnicește și fară legături materiale cu această lume, pentru care si o mică minciună este un păcat groaznic de mare ?

DEMONIZAȚII

Mai înainte ți-am spus o metodă de a te convinge de existența diavolilor, să stai la capetele muribunzilor sau să întrebi pe cei ce au stat, apoi ți-am citat câteva mărturii din multele care există ale celor care s-au întors de dincolo de moarte iar acum îți spun un alt mod prin care poți să te convingi de existența diavolilor și a satanei și o poți face oricând și foarte ușor.

Acest mod de a te convinge sunt persoanele demonizate pe care le poți vedea cu ochii tăi dacă mergi la anumite mănăstiri unde se citesc Molitfele Sfântului Vasile Cel Mare pentru alungarea diavolului din persoana demonizată (da, filmele despre exorcizare sunt jucărie față de ce se întâmplă în mănăstirile ortodoxe), vă recomand să nu îndrăzniți să le citiți pentru că fiind nepregătiți diavolul vă va ataca foarte rău și vă poate nenoroci familia chiar să vă omoare pe voi și pe cei dragi (eu personal nu le-am citit și nu le voi citi niciodată). Aceste molitfe sunt citite numai de călugări foarte sporiți duhovnicește, nici măcar preoții de mir nu se încumetă să le citească. Și acesta este un mod de a te convinge de existența diavolului dar nu o face căci mari nenorociri vor veni peste tine și cei dragi ai tăi.

Dacă vei merge și vei vedea aceste persoane demonizate o să vezi căci au puteri suprafirești. Dacă vrei să scapi de chinul veșnic în iad nu amâna, nu lua de bun ce zic alții ci dute tu personal să vezi.

 

PARINȚI CARE AU VAZUT DIAVOLII CU OCHII LOR

Au existat și vor exista până la sfârșitul lumii părinți, călugări, preoți chiar și mireni (ortodocși simpli) care au văzut și văd diavolii. Deoarece urcușul duhovnicesc are trei etape: despătimirea, iuluminarea și îndumnezeirea la un moment dat când ortodoxul practicant ajunge la un nivel înalt diavolul nu îl mai luptă în ascuns ci i se arată fizic, ca și cum se văd doi oameni unul pe altul.

Astfel de mărturii sunt enorm de multe mai ales în patericul egiptean dar eu voi relata aici câteva din cele ce au fost trăite de părinții zilelor noastre.

Arătări demonice

Diavolul, văzând că nu-l poate opri pe Arsenie de la nevoințe, nu se mulțumea să-i aducă numai războiul gândurilor ci îi apărea și în chip simțit. Îl vedea și vorbea cu el. Diavolul încerca prin aceasta să-l împiedice de la nevoinț. Se vede că diavolul înțelesese din experiență cât de mare urma să devină acel începător.

            Fratele Arsenie nu se tulbura, nici nu se înspăimânta de arătarea diavolului, ci îi spunea: ”Să mai vii, fiindcă îmi faci bine. Mă ajuți să-mi aduc aminte de Dumnezeu atunci când îl uit și să mă rog Lui.”

            Mai târziu Starețul ne spunea despre aceasta: ”Cum să rămână ispititorul când auzea aceste cuvinte? Dispărea imediat. Nu este prost să pricinuiască cununi monahului.”

–          Părinte, prin ispititor vă referiți la gânduri? L-a întrebat cu naivitate un monah.

–          Bre, ispititor (diavol) înțelegi? Ce gânduri?

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac ┼ 1994, pagina 78)

Ispite de la tangalachi

Atunci când era începător, diavolul i-a adus câtva timp gânduri de hulă. Lucrurile necuviincioase pe care le auzise de la soldați cu mulți ani înainte și cărora nu de dăduse importanță, diavolul i le aducea acum în minte împotriva Sfinților. Iar aceasta o pătimea în timpul rugăciunii, chiar și atunci când se afla în biserică.

Se spovedea la duhovnic și mergea adesea să se roage în Paraclisul Cinstitului Înaintemergător. Când se închina în acel paraclis simțea ieșind bună mireasmă din icoana Sfântului și apoi pleca ușurat sufletește. După aceea îi veneau din nou gândurile de hulă. Iar când se ducea în paraclis să se roage, icoana răspândea iarăși bună mireasmă.

Firește, diavolul nu se dădea bătut. Astfel, de multe ori, atunci când Părintele Averchie dormea, auzea lovituri și voci, iar când se trezea nu vedea pe nimeni. Erau ispite de la tangalachi (denumire dată diavolului), spunea mai târziu Starețul.

Într-o zi, în timp ce cânta încet ”Sfinte Dumnezeule” la Sfânta Liturghie, a văzut intrând în biserică o fiară înfricoșătoare (era diavolul) prin ușa de la Litie. Capul ei era ca de câine, iar din ochi și din gură arunca flăcări. Își mișca capul în sus și în jos spunând batjocoritor: ”Sfi … Sfi … Sfi …”. Apo sa întors cu sălbăticie către Părintele Averchie și l-a amenințat cu mâna de două ori, deoarece cânta ”Sfinte Dumnezeule„

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, pagina 94)

Atacuri demonice

Starețul auzise că vechii părinți ai Mănăstirii Stomiu coborau în prăpastie pentru mai multă liniște și de aceea a încercat și el să facă acest lucru. A luat așadar o frânghie, s-a legat cu ea, iar celălalt capăt al ei l-a legat de un copac. În timp ce cobora, la un moment dat a aflat o suprafață dreaptă , aproape dreptunghiulară, și a pășit pe ea. Voia să se roage acolo. A găsit câteva pietre și le-a așezat pe margine făcînd un mic zid. Dar de îndată ce a ănceput să se roage, a venit diavolul în chipul unui vârtej puternic și-l împingea către prăpastie. Atunci Starețul a chemat-o în ajutor pe Maica Domnului: ” Maica Domnului, mântuiește-mă!” și îndată vârtejul s-a oprit și astfel a fost izbăvit tocmai atunci când ajunsese pe marginea prăpastiei și se sprijinise cu piciorul numai de acele pietre pe care le așezase. Acea prăpastie este atât de înfricoșătoare, încât te cuprinde amețeala chiar și numai dacă privești la ea.

Ne-a povestit Starețul și despre un alt atac pe care l-a suferit din partea dracilor: ”Odată, pe când mă rugam în biserică, pe la miezul nopții am auzit zăvorul de la ușă închizându-se și deschizându-se continuu: cric-cric. În același timp se auzeau voci și lovituri. Se făcuse ora unu și diavolul tot nu se liniștea. În mănăstire nu mai era nimeni. Atunci m-am gândit să nu ies afară, de vreme ce este diavolul la ușă. Așadar am intrat în Sfântul Altar și am privegheat acolo până dimineața.”

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, pagina 129)

Nălucire drăcească

            ”Într-o noapte, ne-a povestit Starețul, stăteam în chilie pe un scăunel și rosteam Rugăciunea. Dintr-o dată am auzit afară, în curte, muzică de viori și daule, voci și cântece. M-am sculat și am privit pe fereastră să văd ce se întâmplă, dar nu se vedea nimic, era liniște desăvârșită. Atunci am înțeles că toate fuseseră de la diavolul.

            Nici nu am apucat bine să mă așez pe scăunel pentru a-mi contiuna Rugaciunea, când dintr-o dată mi s-a umplut chilia de o lumină puternică. Atunci a dispărut acoperișul, iar lumina se vedea ajungând până la cer. În vârful stâlpului de lumină se afla ceva ca un chip de tânăr blond, care semăna cu Hristos. Se vedea doar jumătate din chip, precum și o inscripție luminoasă : ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu.” Când m-am ridicat să privesc mai bine chipul, am auzit un glas spunându-mi: Te-ai învrednicit să-L vezi pe Hristos. Chiar în acea clipă am privit în jos ca să văd unde calc, vrând să-mi schimb poziția pentru a vedea în întregime acel chip, dar în același timp am gândit: Și cine sunt eu, nevrednicul, ca să-L văd pe Hristos? Atunci într-o clipă a dispărut acea lumină și părutul Hristos, iar tavanul se afla la locul lui.”

            Deoarece nu a reușit să-l înșele cu acea falsă vedenie, diavolul, ca să se răzbune, l-a zgâriatpe picioare, iar din acele zgârieturi i-a curs mult sânge.

            Pornind de la această întâmplare, Starețul spunea despre vedenii: ”Așa începe înșelarea. Dacă nu m-ar fi ajutat Domnul să-mi dau seama că aceea vedenie era diavolească, ar fi început după aceea vrăjmașul să-mi arate la ”televizor„ pe Hristos, Maica Domnului, profeții etc. Și astfel cade omul în înșelare. De aceea trebuie să nu primim ușor vedeniile, chiar de-ar fi d la Dumnezeu. Iar El se bucură de aceasta, deoarece astfel aratăm smerenie și luare aminte, lucruri pe care El le cere d la noi. Știe Dumnezeu modul în care să ne arate și ă ne învețe ceea ce vrea El.”

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, pagina 132)

Ca o paranteză așa cad în înșelare toți pocăiții și sectele și ortodocșii care se cred vrednici de al vedea pe Hristos.

Odată a întârziat în Konița pentru că i-a catehizat pe niște musulmani. Se înnoptase, dar pentru a nu-i rămâne vecernie nefăcută, a început să o facă rostind Rugăciunea, în timp ce urca spre mănăstire. Deodată diavolii i-au smuls metanie din mână. Atunci Starețul a îngenunchiat și a rămas acolo rugându-se. Apoi le-a spus:

–           Nu voi pleca de aici, până ce nu-mi veți aduce metania.

Iar aceeia, siliți de purerea rugăciunii, i-au adus-o îndată.”

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, pagina 138)

”Și a fost în pustie … ispitit …”

Într-o zi Starețul făcea rucodenie așezat pe o stâncă sub care era o prăpastie adâncă. Deodată i de înfățișează diavolul și îi spune:

–          Sari jos, paisie! Îți făgăduiesc că nu vei păți nimic.

Dar Starețul nu a dat nici o importanță diavolului, ci și-a continuat liniștit rugăciunea și rucodenia sa. Ispititorul însă a continuat să-l îndemne săsară în prăpastie, repetându-i aceeași făgăduință. Aceasta a ținut cam o oră și jumătate.

În cele din urmă Starețul a luat o piatră și a aruncat-o în prăpastie spunând diavolului:

–          Hai să-ți odihnesc gândul.

Atunci diavolul, văzând că nu poate să-l arunce în prăpastie, i-a spus, chipurile, cu uimire:

–          Un astfel de răspuns nici Hristos nu mi-a dat. Tu ai răspuns mai bine.

–          Hristos este Dumnezeu. Nu este ca mine, caraghiosul. ”Mergi înapoia mea, satan-o.”

Și astfel, cu ajutorul harului dumnezeiesc care sălășluia în el. A biruitprima ispită, aceea de a sări în prăpastie, de a se zdrobi de stânci. A biruit și a doua ispită, prăpastia mai adâncă a mândriei, neprimind lauda diavolului care îl îndemna să se considere pe sine mai mare decât Hristos.

 

La sihăstria lui avea un ceas deșteptător vechi, pe care trebuia să-l miște pentru a începe să meargă. Odată, în timp ce îl mișca pentru a porni, vicleanul i-a adus un gând: ” Dacă ai fi fost însurat, așa ți-ai fi legănat astăzi copilul.” La un astfel de lucru, nici atunci când era mirea nu se gândise vreodată. Starețul sa împotrivit fulgerător acelui gând aruncând deșteptătorul cu toată puterea spre stânca ce se afla în fața sa, la trei metri depărtare. Dar ceasul, în loc să se lovească de stâncă, atunci când a juns la o distanță de zece centimetri de ea, s-a oprit brusc, a coborât încet-âncet până când a ajuns pe pământ în picioare și a început să funcționeze normal, fără să pățească absolut nimic. Îl auzea: ”Tic-tac, tic-tac”. ”Bre diavole”, a spus atunci Starețul vâzând lucrarea diavolească. Și zicând acestea, a luat o piatră și l-a sfărâmat.

Dar lucrul cel mai important al acestei întâmplări este împotrivirea foarte rapidă a Starețului. Nu a primit deloc momirea gândului, nu a discutat cu el și nici nu a încercat să-i răspundă, ci s-a împotrivit fulgerător.

 

Altădată starețul ne-a povestit: ”Într-o noapte coboram pe o cărare cu trepte. În timp ce încercam să aprind bricheta mea stricată ca să văd unde pășesc, deodată a apărut în fața mea o mână ținând o lumină care lumina cărarea și tot locul acela. Atunci am zic către diavol: ”Nu am nevoie de lumina ta.” (pentru că a înțeles că el era cel care i-a arătat acea lumină falsă).

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, pagina 155)

”Piatra aruncată de diavol”

            Odată a trecut pe la schit un sărac ca să ceară milostenie. Starețul i-a dat săracului toți banii pe care îi avea, o sumă care în acea vreme avea mare valoare. Nici chiar mănăstirile nu-i dăduseră atât de mult. Diavolul nu a putut suferi să vadă pe cel cu trup ca fără de trup și mâniindu-se din pricina desăvârșitei neagoniseli, a aruncat o piatră mare care s-a înfipt în tavan, exact deasupra capului Starețului

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, pagina 173)

”Îndrăcitul”

 

Odată, povestea Starețul, urcam la Colibă încărcat cu multă greutate. Pe potecă m-amîntâlnit cu un mirean din Tricala, care s-a oferit să mă ajute. Dar sărmanul era îndrăcit și pe drum l-a scuturat diavolul și a căzut la pământ. Atunci l-am însemnat în chipul Sfintei Cruci cu crucea de la metanie. Însă îndrăcitul mi-a prins mâna dreaptă și voia să mi-o rupă. Atunci am luat metania cu mâna stângă și am făcut din nou semnul crucii peste el, spunând :” În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieși, duhule necurat” Și îndată s-a liniștit și mi-a cerut iertare. Și apoi Starețul a adăugat cu uimire: ”Măi, măi, măi, metania are mare putere !”

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, pagina 183)

”Ispitiri demonice”

 

Starețul spunea : ”Mai mult decât orice, diavolul nu vrea să ne rugăm. Când vede pe cineva că se roagă, dacă nu poate să-l împiedice, încearcă cel puțin să-i sustragă mintea prin imaginație sau gânduri. Dacă nu izbutește nici aceasta, atunci se arată el însuși, numai și numai să îl tulbure și să îl sustragă de la rugăciune, fie și pentru puțin. Iată odată, eram acolo afară, lângă mormântul părintelui Tihon. În timp ce spuneam slavoslovia făcând metanii, când am ajuns la stihul: ”Întru lumina Ta vom vedea lumină„, deodată s-a aprins în spatele meu o lumină puternică, la fel cu cea a unui reflector și lumina toată zona. Ajungea până jos la Kaliagra. Am înțeles că această lumină era demonică și de aceea nu i-am dat nici o atenție, ci mi-am continuat netulburat rugăciunea.

Dacă a văzut diavolul că nu am fost sustras de lumină, a făcut altceva. La câțiva metri în partea stângă mi s-au înfățișat doi diavoli mici, cam de un metru și jumătate înălțime, iată atât de mici, care se jucau lovindu-se între ei cu mâinile și picioarele și râdeau. Un adevărat cinematograf! Ei, atunci nu am mai putut să mă abțin. M-a bufnit râsul. Ai văzut ce a făcut ispititorul? Dacă au văzut că nu m luat aminte la lumină, mi-au trimis apoi doi diavolași.”

 

Într-o noapte, în timp se Starețul dormea, a simțit pe cineva că îl scutură, spunându-i:

–          Scoală-te și fă-ți canonul! E târziu.

”Dar cine să fie la această oră?, s-a gândit el în somn. S-a trezit și când l-a văzut lângă el pe diavolul, a spus:

–          A, tu ești?

Și s-a întors liniștit pe cealaltă parte, disprețuindu-l. Ispititorul însă nu s-a liniștit ci a continuat:

–          Da, este târziu, trebuie să-ți faci canonul.

–          Știu eu când să-mi fac canonul. Nu-mi faci tu comandă când să-mi fac rugăciunea.

(Viața Cuviosului Paisie Aghioritul –Ieromonahul Isaac, p14)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s